facebook
youtube

Crap in Delta la sfarsit de iarna



Trebuie să ajungi la gurile Dunării imediat ce iarna a părăsit acest tărâm, pentru a înțelege ce transformări fenomenale se petrec aici odată cu venirea primăverii. Ce-i drept, pentru majoritatea pescarilor, Delta e ținutul verde și plin de viață pe care ne-am obișnuit să-l vedem vară de vară.

Dar dacă ajungem aici prin februarie, vom avea surpriza să aflăm lacuri lipsite de brădiș, japșe – altădată imposibil de străbătut chiar și cu lotca – incredibil de adânci, ghioluri agitate de valuri, acolo unde nu de mult admiram vaste câmpii de nuferi.

Crapoaica pescuita in Delta la sfarsit de martie

Crapoaica pescuita in Delta la sfarsit de martie

E normal, așadar, să nu găsim peștii acolo unde suntem obișnuiți să îi căutăm în restul anului. Pe cât le este de propice supraviețuirii un loc vara, pe atât de neprielnic devine el odată cu lăsarea gerului. Așa se face că la sfârșitul iernii, Delta îi apare pescarului mai văduvită de pește ca niciodată.

Desigur, peștii trebuie să se adapteze permanent, pentru a-și asigura condiții optime de trai, respectiv adăpost, hrană, un cât mai potrivit loc de reproducere. Sunt suficiente două săptămâni de temperaturi primăvăratice pentru ca din locuri neștiute, din cotloanele neumblate ale Deltei, aceștia să repopuleze apele din care păreau să fi dispărut ca la un semn.

Suntem obișnuiți să privim Delta ca pe un mare lac, comparând-o mental cu balta de lângă casă în care pescuim mai des și cu care suntem familiarizați întru totul. Mare greșeală! Oricât de mare ar fi lacul respectiv, nu va putea cuprinde în străfundurile sale complexitatea de ecosisteme pe care le adună Delta sub așternutul ocrotitor al apelor Dunării. Lacuri adânci, japșe cu apă de-un cot, râuri vijelioase, pășuni inundate sunt tot atâtea locuri în care peștii își pot căuta, la un moment dat, rostul, în funcție de condițiile externe și implicit de nevoile propriului lor organism.

Este infinit mai greu să pescuiești primăvara în Deltă, decât ai face-o oriunde altundeva. Pentru că, paradoxal, deși au la dispoziție un întreg univers subacvatic, peștii se aglomerează acum în doar câteva locuri, împrăștiate aiurea în imensitatea Deltei. Pentru a ne bucura pe deplin de noul sezon, ne revine sarcina, deloc ușoară, să le descoperim bârlogul. Sau, după caz, să le ieșim în cale atunci când se mută de acolo. Ceea ce face adesea din căutarea acului în carul cu fân o îndeletnicire banală.

Cine-a pus cârligu-n drum…

Deopotrivă, frumusețea și dificultatea pescuitului pe aceste meleaguri țin de variabilitatea extremă a condițiilor locale. De acord, primăvara aduce cu sine ape mari. Dar ce te faci când Dunărea refuză să își umfle mușchii? Pentru a putea spera la un rezultat onorabil, trebuie să renunți la ideile preconcepute, oricât de bine fundamentate teoretic ar fi ele, adaptând ceea ce știi despre deprinderile peștilor la condițiile concrete din momentul partidei de pescuit.

E greu să le afli bârlogul în care au iernat – locul respectiv se schimbă periodic, în funcție de o sumedenie de factori. Dar odată cu venirea primăverii peștii ies din amorțeală și încep să se reverse pe tot cuprinsul Deltei. Se vor îndrepta către locurile în care suntem oarecum obișnuiți să-i găsim, presupunând că nu e prima noastră excursie în regiune.

Indiferent de cât de ascuns le-a fost adăpostul peste iarnă, mutarea lor către locurile de reproducere, respectiv de hrănire, unde își vor petrece cea mai mare parte a anului, se face pe cărări bătute de generații. Nu știm de unde au plecat, doar bănuim unde vor ajunge, dar putem fi aproape siguri pe unde vor trece. Nu trebuie decât să le ieșim în cale.

Peștii nu reapar toți peste tot și dintr-o dată. Așa se face că apele par invadate vremelnic de numai o singură specie de pești, de parcă restul ar fi dispărut cu desăvârșire. Săptămâna asta se prinde aproape exclusiv știucă, pentru ca săptămâna viitoare Delta să devină țara avatului. Peste o lună vor năvăli bibanii, după ce, până atunci, vor fi fost văzuți la solzi doar crapii. Nu e chiar lipsit de sens, atât timp cât ne aflăm în fața unui ecosistem deschis și nu toți peștii au aceleași cerințe de temperatură, hrană etc.

Se face mare caz, total greșit, dacă mă întrebați pe mine, de lipsa de apetit a peștilor pașnici cauzată de temperaturile încă foarte scăzute ale apei. Se prea poate să fie o afirmație perfect valabilă pe un lăcușor oarecare, dar a extrapola zicala asta pentru întreaga Deltă mi se pare o exagerare, în condițiile în care, aici, iernile nu au defel asprimea cu care suntem obișnuiți pe la casele noastre, primăvara, deși mai capricioasă, instalîndu-se de regulă mai puțin brutal decât în restul țării. Vom avea surpriza să prindem la gurile Dunării crap, chiar mult și mare, atunci când toate bălțile mioritice renumite zac încă sub gheață.

Cu noaptea în cap și luna pe ceafă

Știam că martie a prins Dunărea anormal de scăzută pentru o primăvară altminteri normală și o iarnă cu suficientă zăpadă. Aflasem deja că dumnealui, crapul, începuse de timpuriu să dea semne de viață.

Fără a ține cont de frigul de-afară, profitând de un cer perfect senin și o lună plină cum vezi doar prin filme, ne-am hotărât să tăiem Delta de-a latul, cu noaptea în cap. Cunoșteam bine locul unde vom pescui, dar aveam atât de puțin timp la dispoziție, încât ne propuseserăm ca răsăritul să ne prindă cu bățul în apă.

In timpul migratiei de primavara a crapului nu trebuie sa te prinda rasaritul acasa

In timpul migratiei de primavara a crapului nu trebuie sa te prinda rasaritul acasa

Pe cât posibil, vara îmi prepar momelile și nadele la fața locului, pentru a fi absolut sigur de prospețimea lor. Sticleală inutilă pe un frig așa de aprig, prin urmare șalupa ne poartă grăbită pe tustrei (un amic, un săcotei cu delicatese crapistice proaspăt gătite și eu), deasupra unei întinderi lăptoase, strălucind ireal în crucea nopții.

Lanternele de cap sunt inutile, ne asamblăm nerăbdători echipamentul la lumina generoasă a lunii, tocmai la timp pentru ca prima geană de lumină să aprindă Delta în focul zorilor. Eram pregătiți și ziua părea să înceapă cum nu se poate mai bine.

Nu mică ne-a fost mirarea să constatăm că de migrația crapului aflaseră mulți. Barcă după barcă și salcie după salcie, speranțele pescărești se întindeau la fiecare cot al Dunării, purtate de monofilamente mai subțiri ori mai groase până, hăt, spre talveg. După ani întregi în care firul prinderii crapului de Dunăre a fost despicat în patruzeci prin revistele de profil, nu pot să nu remarc că românul ține morțiș să moară poet.

Se pare că sunt destui cei care au aflat că ciprinidul iubește copacii scufundați. Nu înțeleg însă de ce aproape toți pescarii întâlniți în cale au ales salcia ca loc de ancorare și nu ca să-și planteze sub ea, așa cum ar fi fost de așteptat, monturile.

Sentimentul că ai acces la apă până departe de mal, în mijlocul fluviului, trebuie să fie atât de înălțător, încât învinge orice logică de bun-simț. Altfel, ce rost are să-ți proțăpești barcazul direct în buza curentului, pentru a arunca momeala taman în jumătatea gârlei, unde e anaforul mai mare?!

Să ne înțelegem! Crapul adoră copacii scufundați, dar nu se adună aici ca să stea la umbra bărcii noastre. Curentul ocolește obstacolul, săpând în fața ori în spatele lui (în funcție de configurația malului, direcția predominantă de curgere etc) o groapă mai mult sau mai puțin adâncă. Caracteristică este lipsa aproape totală a curentului sau chiar inversarea lui în acest loc, de obicei nu mai mare de câțiva metri pătrați.

Este aproape inutil să îți plasezi montura la mare distanță de acest, să-i spunem, „punct fierbinte”, așa cum mi se pare total contraproductiv să plasezi în el cinci-șase monturi una lângă alta. Crapul nu e prea blajin din fire și, demarând brutal după înțepare, poate încurca tot snopul de lansete. Cu cât mai multe monturi înghesuite pe o palmă de loc, cu atât mai multe șanse de a scăpa peștele și nicidecum de capturi în plus.

Când pomul uscat face poame mai bune

Cei care pescuiesc primăvara timpuriu în Deltă știu ce cantități impresionante de mătasea-broaștei scoate Dunărea din ghioluri. Din cauza lor este chiar indicat să lansezi perpendicular pe curent, cât mai departe, spre mijlocul apei. Dar numai dacă ți-ai propus să strecori toată Dunărea de alge, ca să nu mai lași vecinului niciuna! Asta ca să nu mai vorbim de neplăcerile provocate de „burta” pe care curentul o imprimă liniei principale, cu toate consecințele negative asupra semnalizării prezenței peștelui și a înțepării.

Mult mai corect e să lansezi, pe cât posibil, paralel cu malul. Dacă locul este ales cu grijă, plasarea monturii în aval, în direcția de curgere a apei, permite detensionarea liniei principale, care nu va mai zbârnâi în curent ca telegraful, avertizând crapul de pericolul care îl așteaptă. Astfel, chiar pescuind din barcă, nu ai nevoie de cine știe ce senzori pentru a vedea când momeala e gâdilată de o mustață de crap.

Apoi, nu orice salcă ține pește. Copacii proaspăt căzuți la datorie sunt mai puțin iubiți de crapi. Adevărat, le oferă adăpost. Numai că nu prea le dau și de … mâncare. Nu mi-am pierdut chiar toate țiglele de pe casă – crapul nu așteaptă să facă plopul pere ori răchita micșunele. Dar pe Dunăre, curentul nu e o adiere oarecare. El acoperă obstacolele întâlnite în cale cu aluviuni.

Cu cât a trecut mai mult timp de când a căzut copacul, cu atât va fi mai gros stratul de mâl depus pe trunchiurile scufundate. Ori, tocmai în el își găsesc peștii de-ale gurii.

La prima vedere un banal bat putrezit, inmuiat in Dunare...

La prima vedere un banal bat putrezit, inmuiat in Dunare...

Să privim bățul din fotografie. La prima vedere, o bâtă oarecare, agățată din greșeală, numai bună de stricat montura. Pozată microscopic ne dezvăluie, însă, o lume populată cu tot soiul de viermișori și gândăcei. O nemaipomenită gustare pentru crapii hămesiți, ce mai – înghețată pe băț! Nu e greu să afli care plop face viermișori și care salcie gândăcei.

Cu cât pomul e scufundat mai de mult, cu atât deține o colecție mai mare de animăluțe. Ori, cu trecerea anilor petrecuți sub apă, coroana își pierde tot mai mult din fala de altădată. Prin urmare, în loc să ne proptim monturile sub o salcie stufoasă și încă înfrunzită, mai bine sub un pom redus la stadiul de simplu trunchi înmuiat de ape.

...privit indeaproape: casa buna pentru o puzderie de larve. Implicit, o farfurie cu delicatese pentru crapii amatori de pascut

...privit indeaproape: casa buna pentru o puzderie de larve. Implicit, o farfurie cu delicatese pentru crapii amatori de pascut

Și încă ceva – monturile cu care păcălim cărășei prin bălțile în care pescuim două ore duminică dimineață nu au nimic de-a face cu pescuitul crapului în Dunăre.

Pentru cei avizați, e deja o banalitate și îmi cer scuze că trebuie să insist. Este o aberație să folosești o montură cu două sau chiar trei cârlige când vrei să extragi un crap dintre buturugi.

Succesul nu se măsoară în câți pești ai înțepat și ai pierdut apoi, pentru că ți s-au proptit cârligele în pom, ci în câți crapi reușești să aduci la minciog. Crapul nu se prinde la țaparină – cu mai multe cârlige pe o montură nu reușești să treci linia de sosire cu prea multe exemplare.

Tehnici de așezat la masă

Că merită sau nu să folosești năditoare în Dunăre, părerile sunt încă împărțite. O spun cu toată responsabilitatea – în ciuda aparențelor, sunt extraordinar de utile. Chiar dacă, la prima vedere, curentul le face imposibil de utilizat, cu nada potrivită fac diferența dintre a pescui și a da la pește. Chiar dacă nu credeți în năditoare, să folosești plumbișori de 10-15 grame, și rotunzi pe deasupra, înseamnă că vrei neapărat ca monturile tale să joace biliard pe fundul Dunării.

Să presupunem că știm exact unde să plasăm momeala. E cel puțin la fel de important cum o prezentăm peștelui. O montură încolăcită, prost poziționată, e la fel de productivă ca una amplasată în cadă. Ideal este să lansăm de la o oarecare distanță spre gropanul unde bănuim că adastă crapii. Linia principală, mai ales dacă este prelestată, nu va străbate perpendicular peretele de apă, ci va fi poziționată în apropierea substratului – nici nu va sta sârmă în curent, nici nu va mângâia pe coadă eventualii crapi aflați la plimbare în zonă.

Sunt multe artificii pentru a nu face montura fundă. Prefer, e o părere strict personală, să cresc inerția cârligului, indiferent de momeala folosită, acoperindu-l cu pastă năditoare. Un discret stop, înainte să atingă suprafața apei, va trimite cârligul dincolo de lest, desfășurând montura ca la carte.

Există situații când nu putem face asta. Mai precis, atunci când pescuim într-o groapă aproape inaccesibilă, înconjurată de numeroase obstacole subacvatice. Ne putem poziționa deasupra locului respectiv, plasând monturile vertical printre buturugi. Linia principală va sta însă perpendicular pe substrat, cu toate inconvenientele care decurg de aici.

Nu ne rămâne decât să-i reducem cât putem tensiunea, lăsându-i, în măsura în care nu avem de-a face cu un curent prea puternic, un oarecare grad de libertate. Pentru a nu împleti montura în timpul coborârii abrupte prin metri buni de apă, tubul antirăsucire și evitarea distanțării excesive a cârligului de lest pot fi o soluție.

De strajă la cetatea cu crapi

Nu mă dau în vânt după îmbulzeală și nu îmi place să pesc

uiesc sub barca vecinului. Ocolim locurile aglomerate, preferând locul de vărsare în fluviu al canalului care duce către unul din cele mai mari ghioluri ale Deltei. Cu excepția Dunării, este greu de stabilit în Deltă o direcție unică de curgere a apei. În funcție de nivelul ei, printr-un canal apa poate intra în lacuri, pentru a-și schimba radical direcția de curgere odată cu modificarea cotelor.

Groapa unde ne fixăm bărcile, înconjurată ca o cetate de trunchiuri scufundate, groase cât omul, are cel mult opt metri pătrați. Indiferent de sensul de curgere, apa și-a croit drum pe lângă mal, sub care a săpat o prăpastie abruptă de șase metri adâncime. Este, în aparență, un loc atât de incomod, încât nimeni nu îndrăznește să se instaleze aici.

O facem noi, cât se poate de repede și fără remușcări după eventualele monturi pierdute. Chiar agățate, prefer să le las pe loc până la terminarea partidei sau până la prima pauză de nădire, pentru a nu deranja eventualii pești prezenți la masă. Nu scutura niciodată plopul ca să cadă crapii!

Pescuim amândoi din câte o barcă, un efort organizatoric suplimentar doar la prima vedere, în realitate pescuitul câștigând mult în eficiență. Să conduci crapul cu o mână și să-l inviți în minciog cu cealaltă nu e chiar imposibil, odată căpătată puțină experiență. Locul nu a fost nădit în prealabil, dar nici nu exagerăm – câte o mână de porumb de fiecare, aruncată printre buturugi de la început, este suficientă.

Discreția, liniștea totală în care ne ancorăm fac mai mult decât un sac de porumb azvârlit aiurea. Un șut finuț în trunchiul de la suprafață sună în groapă cât un dangăt sănătos. În plus, nu ne interesează să aducem crapii la noi. Ne bazăm pe faptul că ei sunt deja acolo. Tocmai de aceea nu scap din ochi prima lansetă plasată sub pom, în timp ce meșteresc la alta. Mă aștept să-i văd tresărirea înainte ca surata ei să-și găsească locul. Ceea ce se și întâmplă.

Carlig mic, dar ager + crap pofticios=intepare perfecta, in buza inferioara

Carlig mic, dar ager + crap pofticios=intepare perfecta, in buza inferioara

Apa e încă rece. Lansetele smulse din barcă de crapii zoriți sunt poveste de vară. Deși am firele cât se poate de moi, surprind orice tresărire. Mărunțișul e încă amorțit și lipsește la apel, așa că înțep destul de pripit.

E inutil să las crapilor timp să se ascundă pe sub buturugi, mi-ar fi imposibil să-i mai scot de acolo. Spre norocul nostru, crapii sunt abia în floarea vârstei și relativ ușor de strunit cu echipamentul solid. Mă felicit pentru trăinicia liniei principale (un monofilament rezistent la abraziune de 0,4 mm).

Moțăi și, de vreo două ori, mă văd nevoit să scot peștii dintre pomi. Simt firul cum vibrează, trecut în jurul trunchiurilor ca pe scripete. Nu-mi rămâne decât să mențin tensiunea și să las crapul să iasă singur de acolo. Se întâmplă aproape de fiecare dată, dacă peștele a fost bine agățat. Cârligul unic, dar foarte ager, de dimensiuni modeste față de ce aș fi folosit în miez de vară, e de nădejde.

În locul soarelui promis de dimineață, seara ne aduce și mai mulți nori. Frigul ne împinge în cele din urmă către casă. Am reușit să privim în ochi, amândoi, opt crapi cam de aceeași generație, cel mai răsărit refuzând să numere măcar până la șase. Să mai fi fost câteva ratări pe lângă ei. O zi aproape pierdută, dacă am fi pescuit pe cine știe ce carpodrom cu pretenții. O zi obișnuită de sfârșit de martie pentru o Deltă mai frumoasă ca niciodată.

Părăsim Litcovul prin Sfântu Gheorghe, lăsând în spate silueta întunecată a Beștepeului. Fumul răsfirat peste fluviu, odată cu ceața, ne picură în nări miros de mămăligă proaspăt făcută. În spatele nostru, lotci negre se aliniază ca la întrecere, pierzându-se rând pe rând spre aval, în negura serii. Sub noi, migrația scrumbiei e în toi.

Ți-a plăcut articolul? Cu doar un click pe siglele de mai jos îl poți trimite și prietenilor tăi prin E-mail, Facebook sau Twitter.

VN:F [1.9.10_1130]
Rating: +6 (din 6 voturi)

 Printeaza acest articol

Tags: , , , , , , ,

Articole similare:

  1. Pescuit la crap in Delta Dunarii
  2. Nada de pescuit crap iarna. Boilies de apa rece.
  3. Crap comun de 18 kg la sfarsit de iarna

Adauga un comentariu

Loading...


Loading...