facebook
youtube

Sturionii



Sturionii, ne incinta inca prin aspect fizic si forta, prin gustul carnii sau al icrelor, prin misterul de vietati din vremea dinozaurilor.

polyodon_spathula_524c4c0.jpg

Sturionii sunt astazi pe punctul de a-si incheia calatoria, scosi pe usa din dos a istoriei de cea mai lacoma dintre speciile cu care si-au incrucisat destinul. Sturionii sunt cei mai vechi si poate cei mai ravniti dintre pestii nostri.

Sturionii. Au supravietuit in lumea intreaga 28 de specii, grupate in doua familii – Acipenseridae si Polyodontidae, ultima avand doar doi reprezentanti. Gasim in apele noastre din fiecare, fie ca sunt aici de cand lumea (acipenseridele din Dunare si Marea Neagra), fie ca au ajuns de curand, prin populari (Polyodon).

La o privire sumara toti par la fel. Ciudatenia de la cap se-arata, caci gura se rupe in jos sub un „nas” crescut parca fara rost. Pestele are opercule, un pas inainte fata de verisorii din mare, rechinii, siliti sa inoate cu gura semideschisa, impingand apa prin fantele puse acolo unde noi am zice ca e gatul. Putem sa ciocanim un sturion pe crestet, nu pentru a vedea daca suna a gol, ci pentru a ne lamuri ca are capul tare. Sunt de altfel singurele lui oase asa cum le intelegem noi, si acelea aparute in buna masura prin osificarea unor placi din piele. In rest, intregul schelet intern e format din zgarciuri, din cartilaje.

E inutil sa-i cautam pielea de solzi, cel putin in varianta cu care suntem obisnuiti. Daca tocmai pipaim un poliodon, pielea pare golasa, desi e tapetata cu un soi de solzi micuti. De e insa un aborigen, ni se va parea taios de-a dreptul, pentru ca o parte din corp ii este acoperita cu placi osoase. Orice neam de acipenserid am cerceta, de-a lungul corpului vom afla cinci siruri de placi: unul pe spate, cate unul pe laterale si doua pe fata ventrala, pe „burta”. Uneori, intre siruri mai pot aparea si alte placi mai micute.

Parca nici coada nu-i chiar otova. Are tot doua „jumatati”, ca la orice crap, stiuca, salau, dar partea de sus este mai lunga si acoperita cu solzi rombici, micuti si aspri, numiti fulcre. Tot coada asimetrica, adica heterocerca, au si rechinii, cu care sturionii impart un indepartat stramos comun. In portiunea mai mare a cozii se termina de fapt coloana vertebrala, un alt semn al vechimii speciei.

 

Aur negru bob cu bob
Stim azi ca sturionii au vechime printre vietuitoarele terestre. Totusi, nu batranetea le-a jucat festa, ci valoarea lor economica exceptionala. Carnea lor este printre cele mai gustoase, avand pana la o sesime grasime. Septurile dintre muschi nu sunt calcificate, prin urmare este complet lipsita de osiculele atat de suparatoare. De la exemplarele mari se poate folosi cam tot: pielea, carnea, maruntaiele (ce altceva mai gustos ar fi putut contine ciorba de sarbatoare a haholilor din Sfantu Gheorghe, daca nu mate de morun?). Si, bineinteles, icrele.

Care nu sunt toate atat de negre pe cat le-am crede. Unele dintre cele mai cautate sunt de fapt… gri. Nici ca dimensiune nu rup gura targului, fiind de doua-trei ori mai marunte decat suratele lor rosii. Au contribuit insa prin gust la renumele universal al sturionilor, si asta din timpuri istorice. Ii gasim la banchetele latinilor, apoi pe lista de bucate a celor mai rafinate Curti din Europa Evului Mediu. Si s-ar mai fi putut afla in meniul nostru inca mult timp de acum inainte, daca dumnealor sturionii nu s-ar fi apucat sa… dispara.

Le-a cauzat mai putin incalzirea globala. Poate nici poluarea sa nu fie prima explicatie pentru rarirea lor. Ci capturarea fara limita, in conditiile unui ciclu biologic aparte. Sturionii ating tarziu maturitatea sexuala, intre patru si cincisprezece ani (comparativ, la hamsie dureaza cateva luni). Sigur, in lumea lor sunt specii longevive. Morunul, de exemplu, traieste fara prea multe chinuri un secol. Din pacate, aceste adevarate fosile vii nu se reproduc an de an. Pot trece si sapte ani batuti pe muchie pentru ca o femela sa regaseasca drumul spre locul unde isi va depune ponta.

Sturionii din mare sunt anadromi, adica bat cale lunga pentru a se putea reproduce. Or, calatoria pe Dunare in sus nu e in sine tocmai lesnicioasa. Cu mici exceptii, depun icre in apa dulce, pe substrat tare, acolo unde curentul puternic si apa curata scapa parintii de grija oxigenarii icrelor embrionate. Numai ca locurile potrivite se tot imputineaza, prin regularizari de albie, dragari sau baraje (Portile de Fier).

Unde mai pui ca din februarie pescarii le astern in fata alte bariere. Siruri intregi de carlige mari fara momeala stau intinse in vadurile unde pestii se aglomereaza pentru a urca prin curent. Zbatandu-se, se priponesc singuri in carmace si sfarsesc hacuiti. Setcile pot fi la fel de eficiente, desi majoritatea sturionilor circula aproape de fundul apei. Nu degeaba geme podul Giurgenilor de smecheri fluturand toata ziulica din maini.

Viza de Dunare
Cu mandrie va spun: in apele noastre se balacesc sase-sapte specii, adica un sfert din toate! Unii traiesc numai in apa dulce, altii in mare, dar gusta periodic din apa Dunarii atunci cand le vine sorocul.

Cega (Acipenser ruthenus) nu este o „specialitate romaneasca”, fiind raspandita si in fluviile care se varsa in Oceanul Arctic. O recunoastem mai putin dupa culoare, care poate varia. Exista chiar exemplare albinoase, lipsite de pigment. Mai degraba observam ca are placi laterale multe, un fel de spin orientat catre coada pe placile dorsale, mustati franjurate. Este o specie de apa dulce, ajungand doar ocazional in mare. Nici macar nu este legata strict de fluviu, odinioara traind fara griji pe cursul inferior al marilor rauri tributare. Cel mai mic sturion de la noi (obisnuit, nu depaseste cateva kilograme), compenseaza prin cateva avantaje: atinge rapid maturitatea sexuala (cam la patru ani), banuindu-se ca ar fi si singurul care se reproduce anual, are cea mai buna carne dintre toti si poate fi crescut fara probleme in lacuri. Nu e de lepadat nici pentru pescari sportivi, pana nu demult capturarea ei accidentala cu momeli plasate pe substrat in plin curent nefiind prea rara. Nici nu-i de mirare, din moment ce zgandareste permanent namolul, in cautarea larvelor de insecte cu care se hraneste.

Viza (Acipenser nudiventris) este tot o specie de apa dulce. Rara inca de-acum un secol, a fost considerata multa vreme disparuta din apele noastre. Date recente, inca neconfirmate pe deplin, au sadit speranta reaparitiei ei. Seamana destul de mult cu cega, cu care la noi imparte cam acelasi areal si apucaturi. O recunoastem dupa prima placa de pe spate, care este lata si ridicata deasupra capului ca un fel de creasta. Intre sirurile de placi, pielea pare perfect neteda. Desi creste mult mai mare decat cega, datorita raritatii prezinta doar interes stiintific.

Navetistii Marii Negre
Unul dintre cei mai ravniti sturioni, nisetrul (Acipenser güldenstaedti) traieste in mare, dar prefera pietrisul albiei dunarene pentru giumbuslucuri amoroase. Se numara printre cei mai mari pesti de la noi, putand depasi chintalul. Cam greu sa-i faci o descriere, fiindca atat coloratia cat si unele caracteristici exterioare ale corpului variaza. Basca multitudinea de hibrizi naturali cu celelalte specii, caracteristica de altfel frecventa la acipenseride. Are botul foarte scurt, placile laterale mari, intre ele numeroase altele mai mici. Cele dorsale nu au spinul atat de alungit spre coada. Dupa cega are cea mai buna carne, icrele fiind la fel de mult apreciate desi sunt… cenusii. Ca orice peste mare, bun si scump, a fost printre primii la care s-a incercat reproducerea artificiala.

Pastruga (Acipenser stellatus) datoreaza aproape totul marii. Daca ceilalti sturioni haladuiesc multa vreme prin curentul tulbure al fluviului, la pastruga inclusiv puii se intorc in acelasi an in mare. Este poate cel mai frumos dintre sturionii nostri. Caracteristic, botul este foarte lung. Corpul svelt, cu spinarea aproape neagra, este acoperit cu placi mari, deschise la culoare, intre care sunt presarate altele mai mici, stelate. Nu creste cat nisetrul, dar poate depasi cateva zeci de kilograme. Spre deosebire de morun ori chiar de nisetru, pastruga prefera apele litorale nu foarte adanci. In plus, este singurul care odata intrat in Dunare paraseste frecvent straturile profunde si urca spre suprafata.

Gigantul pestilor nostri este morunul (Huso huso). Pacatuieste nu atat prin gustul carnii, cat mai ales prin calitatea deosebita a icrelor sale (de la el ni se trage caviarul de beluga, ca asa ii zic ’mnealui rusii). Poate trai un secol, daca apuca. Reproducatorii parcurgeau odinioara distante enorme pe fluviu, obisnuind sa isi depuna ponta printre stancariile adevaratelor Porti de Fier, astazi ramase doar in poze. Punand la socoteala si faptul ca atinge maturitatea sexuala dupa cincisprezece ani de viata si ca o femela intra in Dunare pentru reproducere o data la cativa ani, intelegem de ce numarul si dimensiunile capturilor s-au prabusit in statistici. Daca Antipa aduce dovezi despre moruni de o tona, in vremurile noastre numarul capturilor peste o suta de kilograme se exprima anual printr-o singura cifra. Este un rapitor de temut, hranindu-se atat in Dunare, cat si in mare, de preferinta la adancimi foarte mari. Capul masiv, gura foarte mare si botul ca si inexistent il diferentiaza de rubedeniile lui.

Ce-am avut si ce-o mai fi
Foarte asemanator la infatisare cu viza, sipul (Acipenser sturio) este cel mai rar dintre sturionii Marii Negre. Inca de acum un secol se pescuiau la noi doar cateva exemplare anual, cu toate ca in Occident era principala specie furnizoare de caviar. Astazi in pericol iminent de extinctie, a ramas ceva mai frecvent pe tarmurile atlantice ale Europei si in marile limitrofe. Pana la proba contrara, este considerat disparut din apele noastre.

Desi venetic, poliodonul american (Polyodon spathula) este din ce in ce mai prezent in viata noastra de pescari. Nu pentru ca ar fi eroul unor driluri fenomenale, ci pentru ca mai toate lacurile celebre din Romania adapostesc cel putin cateva exemplare, introduse in acvacultura. Este o specie de apa dulce, traind la mama lui in bazinul fluviului Mississippi, unde este cunoscut ca paddlefish (peste-vasla). Seamana cu acipenseridele doar vazut din spate, capul fiind prevazut cu un „cioc” alungit si lat ca o pagaie. Pielea pare golasa, ochii sunt foarte mici, situati la baza „vaslei”. Numele te trimite cu gandul la o creatura diabolica: o gura doldora de dinti (polyodon), garnisind ditamai spada (spathula). Nimic mai fals, poliodonul fiind un peste extrem de pasnic. Dintii sunt de fapt spini care captusesc arcurile branhiale, avand rol de… sita. Zi de vara pana seara poliodonul alearga cu gura larg deschisa prin helestee, filtrand apa in cautarea planctonului, cu care se hraneste.

Povesti de pe alte meleaguri…
… unde si sturionii se pescuiesc, in cel mai sportiv mod cu putinta!
Coasta pacifica a Canadei este taramul drilurilor fabuloase cu sturioni. In raurile care se varsa in ocean si in afluentii lor principali traiesc atat de multe exemplare de sturion alb (Acipenser transmontanus), incat ghizii profesionisti isi permit sa garanteze capturarea catorva exemplare zilnic. Sezonul tine practic tot anul, cu varfuri in primavara si spre toamna, dupa inceputul migratiei somonilor, cand sturionii se bucura de abundenta hranei.

Revenind la acipenseridele noastre, nu numai cega, dar si speciile din Marea Neagra pot deveni subiectul unor partide reusite de pescuit. Despre nisetri se credea ca se hranesc doar in mare, pentru a face rezerve in cinstea postului din timpul migratiei. Se stie azi ca ei pot petrece in Dunare mai mult timp decat se banuia inainte. In stomacurile exemplarelor capturate in fluviu au fost gasiti inclusiv obleti, descoperire care ii recomanda ca pe potentiali parteneri de distractie. Cu atat mai mult devine un trofeu morunul, care se infrupta adesea din crapii, avatii ori chiar cegutele dunarene. Din pacate, densitatea lor este insuficienta pentru a deveni obiectul unui pescuit tintit. In plus, majoritatea celor intrati in Dunare se tin mai degraba de giugiuleli, decat de infulecat. Nu prea departe de noi, la gurile Volgai, Marea Caspica ofera conditii optime pentru hranirea unor astfel de uriasi. Aglomerarea lor permite pescuitul sportiv dedicat, utilizand ca momeala peste oceanic.

Mai nou, tot mai numerosi polyodoni ajung in carligele noastre, pe masura ce acvacultura lor se extinde. Totusi, arareori pestele aspira momeala. De cele mai multe ori sunt capturati involuntar sau la japca. Pe vremea cand ecologia era o gaselnita europeana, in Statele Unite se organizau partide de hacuit poliodoni, drilul cu monstri de zeci de kilograme gasind la vremea respectiva destui adepti fara scrupule.

Boabe negre pentru zile albe
Imensa lor valoare economica a fortat cresterea artificiala a sturionilor. Lucru aparent simplu in teorie, din moment ce suporta bine traiul in apa dulce, dar anevoios in practica. Raritatea reproducatorilor, dificultatea capturarii nevatamate si a transportarii lor, lipsa tehnologiei de reproducere artificiala au amanat extinderea pe scara larga a sturioniculturii. Desi cresc rapid, suporta bine captivitatea, sunt putin pretentiosi si peste o anumita dimensiune rezistenti la boli, neavand mai deloc dusmani naturali, sturionii nu fac inca obiectul unor populari masive.

Sigur ca, mari amatori de caviar, vesticii „cultiva” de mult sturioni. Sunt insa preferati sturionul alb si cel siberian (Acipenser baerii), mai usor de crescut. Tot o varianta de compromis este si besterul, un hibrid intre cega si morun, care a mostenit de la prima o mai rapida maturare sexuala si de la ultimul dimensiuni mai generoase. O solutie controversata, dar utila prin scaderea presiunii asupra posesorilor traditionali de caviar, a fost introducerea in cultura a poliodonului nord-american. Dintre speciile autohtone, pastruga, cega si nisetrul s-au dovedit de la bun inceput mai cooperante. Morunul a intrat ultimul pe lista sturionilor reprodusi artificial in Romania.

Indiferent ca sunt crescuti extensiv in lacuri ori intensiv in bazine artificiale, unde sunt furajati cu grija parinteasca, sturionii aduc profit. Cu conditia sa ai suficienta rabdare ca sa astepti ani buni pana la prima sarja de icre negre. Valorificarea lor pentru carne sau in acvaristica poate fi o alta solutie. Dar de departe cel mai mare castig este repopularea apelor unde sturionii si-au petrecut ultimele milioane de ani din viata. Probabil ca, pe termen scurt, repopularile nu vor aduce rauri de bani precum sacosele cu icre negre. Ba chiar s-ar putea sa ne coste pe fiecare dintre noi cate un pumn de arginti. Pe termen lung, devin insa o sansa pe care o oferim copiilor nostri. Poate nu neaparat de a prinde moruni cu lanseta. Ci macar de a se bucura ca sturionii nu au impartasit la noi soarta altor rubedenii mai putin norocoase: extinctia.

CITESte si da mai departe!
De CITES (Convention on International Trade in Endangered Species of Wild Fauna and Flora, adicatelea pe romaneste Conventia pentru Comertul International cu Specii Periclitate de Flora si Fauna Salbatica) o sa tot auzim cand vine vorba de sturioni. Desi a intrat in vigoare in 1975, Romania a semnat documentul in 1994. Protejeaza de supraexploatare cam 33.000 de specii de plante si animale, ingradindu-le comertul. „Favoritii” Conventiei sunt trecuti pe liste speciale, in functie de cat de precara e situatia lor. Sub umbrela ei intra aproape 80 de specii de pesti. Noua se afla in pragul extinctiei, pe care il vor trece cat de curand daca nu se iau urgent masuri. Ei bine, daca dintre toti pestii din lume noua specii sunt intr-o situatie disperata (Anexa I a CITES), doua dintre ele sunt sturioni! Este vorba de sip (Acipenser sturio) si de poliodonul chinezesc (Psephurus gladius). Ceilalti asteapta vremuri mai bune in Anexa II a CITES, adica nu sunt in pericol iminent de disparitie, dar o vor face fara masuri de limitarea a comertului. Ca o curiozitate, Anexa II mai include calutul-de-mare si… lipitoarea.

Sturionii, la cota de avarie
Valorificarea sturionilor „salbatici” este posibila cu conditia respectarii unor cote de recoltare, stabilite stiintific, a caror indeplinire este strict monitorizata. S-a ajuns aici datorita scaderii cantitatii si dimensiunilor pestilor capturati. Cel mai mare sturion autohton despre care avem date exacte a fost un morun de aproape 900 de kilograme. De atunci a trecut un secol si exemplarele de un sfert de tona sunt astazi raritati absolute la noi. Sturioni albi de cateva chintale se mai prind in fluviile de pe coasta vestica a Canadei. Despre cel mai mare sturion din istorie (un morun din Caspica) se spune ca nu era prea departe de pragul celor doua tone. La inceputul veacului trecut, se prindeau anual in Romania 1000-1300 de tone. Prin anii ’60, se mai recoltau doar vreo 300, pentru ca in 2002 sa se ajunga la mai putin de 40 de tone. Cam jumatate pe atat erau prinse in 2004 si numai 12 tone in 2005! Dintr-o piata globala anuala de 60 de tone, Romaniei (al treilea exportator mondial dupa Iran si Rusia) ii reveneau in 2004 putin peste trei tone de caviar. Fara a include piata neagra. Adica, dupa unele estimari, intre 40 si 100%!

Sa se protejeze primesc, da’ sa nu se crute nimic
Oricat de savant ar fi fost stabilite cotele de recoltare, atata timp cat icrele negre nu te fac sa suferi de lingoare, piata neagra va inghiti fara greturi sturioni cu nemiluita. Romania si-a asumat meritul de a fi elaborat in 2006 un ordin prin care pescuitul comercial al sturionilor a fost interzis timp de un deceniu. Ca vecinii se faceau ca ploua in timp ce indesau sturioni in traista pe malul de vizavi. Ca ordinul a fost initial blocat in instanta de cei pentru care icra neagra e aur curat. Ca nimeni nu verifica exact aplicarea lui. Cert e ca macar pe hartie binele a fost facut si ne putem mandri cu asta. In pofida legii care te baga la racoare chiar si numai pentru ca ai in sacosa un peste nemarcat, sturioni se mai gasesc si astazi de vanzare. Nu chiar pe toate drumurile, ci doar pe cele aflate la mai putin de-un ceas de mers cu caruta pana la Dunare.

Sturioni de gradinita
Mi-e si rusine sa va zic: genofondul sturionilor (nu ADN congelat in aparate high-tech care piuie, ci reproducatori gata sa perpetueze specia in caz de dezastru), se afla in Germania si Rusia. In Romania, canci. Laudabil, de cativa ani se realizeaza si la noi reproducerea artificiala a sturionilor. La Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Piscicultura si Industrializarea Pestelui Galati e adapostita cresa cu pastrugi. De la Statiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Piscicultura Nucet (Dambovita) ne-au invadat tarisoara poliodonii americani. O investitie privata la Isaccea (Tulcea) a facut posibila in 2004 prima reproducere artificiala a morunului in Romania. Iar la o palma de drum langa Bucuresti, in comuna Tamadau (Calarasi), nisetrii au trecut deja de prima primavara. Inca din vara lui 2003 au luat calea Dunarii primele pastrugi nascute in sticla. Nu mai departe de iarna trecuta, 23.000 de mici sturioni au plecat catre casa parintilor lor. Pentru linistea noastra pestii au fost marcati, nu chiar cu cipuri care urla la satelit, ci cu mici implanturi avand coduri specifice. Despre eficienta repopularilor si despre cat de bine au fost cheltuiti banii nostri vom vedea peste cativa ani, cand o parte din pestii eliberati se vor intoarce in fluviu ca reproducatori adulti.

VN:F [1.9.10_1130]
Rating: +1 (din 1 voturi)

 Printeaza acest articol

Tags: , , ,

Articole similare:

  1. Pescuitul de sturioni in Dunare si Marea Neagra interzis înca patru ani in Bulgaria
  2. Pescuitul la somn pe balta
  3. Pescuit la Sandulita

Adauga un comentariu

Loading...


Loading...