Gripa aviară

Întrerupem seria marilor cuceriri ihtiologice în materie de nutriţie cu un anunţ important pentru tagmă. O ştire de ultima lună ne confirmă că periculosul agent H5N1 a trecut graniţa pe cale aeropurtată, infiltrat din direcţia est. Cele mai vulnerabile sunt nevinovatele purtătoare de pene şi păcătoşii care lasă deoparte lanseta ca să pună mâna pe ele. Viaţa cu pene zbârlite

Moartea care nu se vede
Virusurile ne tulbură existenţa doar de vreo sută de ani încoace, de când un savant rus a descoperit cum ceva mult mai mic decât o bacterie poate transmite boli de la o plantă de tutun la alta. Cât de mici sunt ele? Păi, vreo zece-douăzeci de mii puse cap la cap de abia fac un milimetru! Sunt vii? Atâta timp cât se multiplică şi se transmit de la o gazdă la alta, se pare că da. Plante sau animale? Nici una, nici alta. Sunt microorganisme inferioare, fragmente de informaţie genetică primitivă. Atât de involuate, că nu au nici măcar peretele străveziu al bacteriilor, materialul genetic (ARN sau ADN) fiind învelit într-o simplă foiţă proteică.

Asta le şi face atât de vulnerabile. Dacă unele bacterii rezistă ani buni în mediul înconjurător, în afara corpului majoritatea virusurilor pier în câteva minute, chiar la temperatura camerei. Incapabile să se reproducă singure, au nevoie obligatoriu de celule vii pentru a se multiplica. Odată intrat într-o celulă, virusul o pune la muncă, obligând-o să îl „fotocopieze” la infinit. Copiile fie se acumulează lent în interior, până când celula cedează, fie sunt eliminate treptat pentru a infecta următoarea victimă.
Cine e H5N1?
Rudă bună cu HoN1, H1N1, H3N2 şi o duzină de alţi agenţi ai gripei. Unii preferă porcii, caii, vitele sau păsările, de unde sar şi printre oameni. Aceştia au fost incluşi în subtipul A de virusuri gripale, cele mai variabile. Alţii ne iubesc numai pe noi. Sunt virusurile gripale B şi C. Virusul gripei nu este deci altceva decât denumirea generică a unui amalgam heterogen de tulpini patogene. Toate au în comun cele două substanţe care le dau numele (hemaglutinina şi neuraminidaza), cu care se lipesc de celule, penetrându-le. De comune ce sunt, diferă puţin de la o tulpină la alta, de unde şi variabilitatea imensă în cadrul grupului.
Informaţia genetică a virusurilor gripale este codificată pe suport ARN. Celula umană foloseşte însă preponderent clasicul ADN, aşadar virusul gipal are nevoie de o matriţă, de un „negativ” pentru a se replica. Fie că celula produce matriţe cu defect, fie că de prea multă folosire acestea se uzează, uneori copia diferă de original. Din însumarea acestor „greşeli” se poate ajunge la o tulpină virală diferită. Dacă în acelaşi organism au nimerit concomitent două tulpini distincte şi matriţele se încurcă între ele, vor rezulta cópii cu caracteristici combinate.

Am văzut că virusurile de tip A native nu prea se transmit de la om la om. Dar dacă persoana infectată cu H5N1 e totodată posesoarea unui virus gripal B? Nu cumva matriţele se vor amesteca aşa de tare, încât virusul păsăresc va începe să se transmită ca iubitorul de bipezi? Unde mai pui că teoretic ar rezulta o infinitate de tulpini. De aici o pandemie de gripă, adică un fel de ciumă a secolului XXI. Cum s-a şi întâmplat de altfel, la o scară mai mică, în 1968 la Hong Kong cu un virus gripal equin sau prin anii ’80 în Taiwan, cu o tulpină porcină.

Din ciclul „eu te apăr, eu te omor”
Complet dependente de gazdă, virusurile nu au nici un interes să o omoare. De la infecţia cu HIV pot trece 10-20 de ani până la decesul gazdei. La fel se întâmplă şi cu unele hepatite virale. Virusul care produce herpesul trăieşte bine mersi în noi toată viaţa, deşi periodic dă semne de nervozitate. Rareori celula infectată e distrusă direct de intrus! De obicei îi vine de hac organismul, care o declară bolnavă şi o ucide cu imuna lui, pentru a nu le afecta şi pe altele.

Celulele umane au pe suprafaţă un semn unic, o „parolă” pe baza căreia organismul le recunoaşte ca fiind numai şi numai ale lui. Singurele la care ştampila proprietarului lipseşte sunt celulele din sânge. De asta se şi poate transfuza sânge de la o persoană la alta. Toate celulele noastre sunt verificate periodic. La control ele trebuie să prezinte inspectoarelor – nimeni altele decât celulele albe, leucocitele din sânge – parola şi certificatul de sănătate. Lipseşte vreunul, atunci infractoarea e însemnată şi omorâtă fără drept de recurs. Aşa ar sfârşi toate organele transplantate (care nu cunosc parola gazdei), dacă nu am interveni cu medicamente care să ne orbească apărătoarele.

Când în sânge apare un intrus, celule-spion încep să ţipe după ajutor. La locul cu pricina sosesc alte surate, care comunică între ele, stabilind strategia de atac. După ce se pun de comun acord, produc substanţe care imobilizează şi inactivează străinul: anticorpii. El va rămâne prizonier până la sosirea călăilor, celule mult mai mari numite macrofage, care îl vor înghiţi la propriu.
Să presupunem acum că H5N1 a fost deconspirat şi anticorpii cu care va fi bombardat sunt gata! Numai că, surpriză!, aceştia nu îl mai găsesc, pentru că între timp s-a... travestit. Virusul a suferit o mică mutaţie, care îi permite să-şi vadă de înmulţit sub o altă pălărie. Urmează o nouă şedinţă de lucru, alţi anticorpi şi iar scapă virusul printr-o operaţie estetică! Lucru curios, asemănător procedează şi mai hârşitul HIV (tot virus ARN) când păcăleşte sistemul imun, infectând taman celulele care ar trebui să îl distrugă.

Nu toate virusurile sunt aşa de schimbătoare. Unele boli arată probabil la fel ca acum o mie de ani, iar cine se vindecă rămâne protejat permanent prin anticorpi specifici. După pojar, vărsat de vânt, oreion putem în general să răsuflăm uşuraţi pentru tot restul vieţii. Dar după o gripă anticorpii restanţi nu ne vor apăra decât cel mult doi ani. Şi numai împotriva acelei tulpini virale pentru distrugerea căreia au fost produşi.
Injecţia care aduce gripa
Întărâtate suficient, leucocitele sintetizează anticorpi şi în lipsa infecţiei. Aşa s-au născut vaccinurile. Numai că în cazul gripei lucrurile nu sunt chiar simple. Am văzut doar câte tulpini există! Prin urmare, aproape în fiecare an o comisie de înţelepţi adună probe de virusuri, pentru a vedea ce tulpini e mai probabil să se propage în acel sezon. Împricinatele se cultivă, se izolează şi se supun unui complex proces de inactivare. Practic, din ele sunt păstrate bucăţelele care irită cel mai tare sistemul imun. Deşi virusul inactivat nu mai este capabil să se multiplice, în contact cu el leucocitele reacţionează ca în faţa unui pericol real.
Merită oare să ne vaccinăm înainte să prestăm la ştiuci acasă? Influenţează vaccinul antigripal infecţia cu temutul H5N1? Afirmativ, dar nu categoric. După vaccinare, celulele albe for fi suficient de nervoase ca să reacţioneze mai rapid la contactul cu noul agent patogen. Unele fragmente virale din vaccin vor fi comune şi aviarului nostru, sinteza prealabilă a anticorpilor respectivi determinând o reacţie imună promptă. Pe româneşte, după ce pupăm pe cioc o lebăduţă bolnavă, vom face o formă mult mai uşoară de boală dacă am fost vaccinaţi antigripal înainte. Persoanele cu boli sau tratamente imunosupresive, posesorii de organe transplantate, astmaticii, cardiacii şi cei ajunşi la a treia tinereţe ar trebui să fie vaccinaţi obligatoriu. Oricum imunitatea este temporară, procedura necesitând repetare anuală.

Asta nu înseamnă că după injecţie putem îngheţa oricât pe baltă, pentru că nu vom răci deloc. La unii vaccinul nu „prinde”, adică nu apucă din variate motive să determine un răspuns imun specific. Pe de altă parte, putem face chiar gripă, cu tulpini neincluse în vaccin! Başca mutaţiile genetice care afectează până şi variantele virale mai frecvente. În plus, există o sumedenie de alte boli asemănătoare – guturaiuri, celebrele viroze respiratorii sau infecţii cu bacterii care imită gripa.

Prohibiţie la puicuţe
Ce prindem pe frig în afară de ştiucă? Cum simţim că am înţepat o gripă şi când ştim că n-am ratat aviara? Să zicem că necazul ne-a lovit pe baltă. Cum facem să nu ajungem acasă ambalaţi ermetic? Poate numărul viitor să ne lumineze mai bine. Până atunci, vă rog respectaţi cu stricteţe recomandările Direcţiei Sanitare, căci sunt de la OMS citire. Nu puneţi mâna pe răţuşte, cu atât mai mult dacă sunt blege. De jumulit nici nu se pune problema. Nu încercaţi să ardeţi orice gâsculiţă întâlnită în cale, chiar dacă pare moleşită. De asta se ocupă strict persoanele autorizate. Şi, oricât de mult vă place carnea proaspătă, nu consumaţi puicuţe crude, ci numai după o încingere temeinică. Spălaţi bine ouăle cu săpun înainte de folosire şi nu le mâncaţi moi. Dar, înainte de toate, ţineţi minte: numai pescarul care se fereşte apucă să mai prindă peşte.

Aviarul ne-a lovit cu sete ţărişoara acolo unde ne doare pe noi cel mai tare: în Delta Dunării. Bonus? Vreo două zone din Lunca Prutului şi, conform zvonurilor neconfirmate încă, în Lunca Dunării. Nimic serios în Bărăgan sau prin nisipurile Olteniei. De ce oare? Domnul biolog Sebastian Bugariu de la Societatea Română de Ornitologie ne deschide ochii să ne sară fulgii: “Păsările de apă sunt în primul rând vizate de acest virus. Dintre acestea, în mod special raţele, gâştele, lebedele, pescăruşii şi unele limicole (păsări de ţărm). Dintre speciile aparţinând acestor grupuri sunt mai frecvente la noi în ţară raţa mare (Anas plathyrhynchos), raţa mică (Anas crecca), gârliţa mare (Anser albifrons), lebăda de vară (Cygnus olor), pescăruşul râzător (Larus ridibundus), nagâţul (Vanellus vanellus). Raţele reprezintă "rezervorul" natural al acestui virus, însă în forma sa puţin patogenă. Se ştie că raţele sunt în general relativ rezistente la această tulpină şH5N1 – n.a.ţ, ele jucând mai degrabă rol de purtător”.
Adio raţă pe varză, pateu de gâscă grasă sau lebădă a la rromanes. Cum ştim că înaripata care nu se uşcheşte din faţa bărcii nu e cumva răcită? Domnul Bugariu ne limpezeşte definitiv: “Tulpinile înalt patogene produc la păsări anumite tulburări de comportament (diminuarea mobilităţii şi a capacităţii de a se hrăni), care evoluează foarte rapid, ducând în scurt timp la moartea păsărilor.”.

Şi uite aşa mă luminez de ce, pe când se înghesuiau mascaţii la Maliuc, în restul Deltei ghiolurile erau pline de păsări apatice de care te puteai apropia fără să zică nimeni “mac”. Apropo de măcăneli, uite una nevinovată: cui i-a folosit oare interzicerea pescuitului sportiv în toată Delta, de vreme ce în afara zonelor fierbinţi erai liber ca pasărea cerului?

Din informaţiile puse la dispoziţie prin amabilitatea domnului Dan Hulea, directorul executiv al SOR, mai aflăm că “tulpinile virale înalt patogene apar în crescătoriile de păsări, în condiţii precare de igienă. Ulterior ele se transmit şi la păsările sălbatice, prin contact cu păsările domestice sau cu mediul utilizat de acestea. Deşi cauzele răspândirii virusului nu sunt precis cunoscute, iată câteva dintre ele: lipsa de igienă în crescătoriile de păsări, transportul şi vânzarea de păsări vii, carne, ouă, deplasarea oamenilor şi a vehiculelor între fermele avicole, vânzarea de păsări sălbatice în pieţe şi migraţia păsărilor, în special a raţelor, gâştelor şi a pescăruşilor. Raţa mare, cormoranul mare (Phalacrocorax carbo) şi chira de baltă (Sterna hirundo) sunt specii comune în România, dar populaţiile migratoare de la noi nu se întâlnesc cu populaţiile migratoare din Asia de Est, focarul principal al bolii”.
Prin urmare, cu ce am greşit noi, pescarii, de am fost lăsaţi atâta timp pe tuşă? Găbjeam noi aviarul când pupam ştiuca pe botic să-i dăm drumul? Sau lişiţele şi raţele care se încurcă în plasele pescuitului industrial din Deltă sunt de fapt sănătoase tun? SOR dixit: “Până la ora actuală nu există nici o dovadă a infectării vreunei persoane de la o pasăre sălbatică. Îmbolnăvirile la oameni au avut loc în cazul personalului din crescătorii. Numărul situaţiilor de îmbolnăvire la oameni este foarte mic, indicând faptul că transmiterea virusului de la păsări la oameni rămâne deocamdată ineficientă. Deşi virusul H5N1 poate cauza probleme serioase de sănătate, gripa aviară este greu de contactat şi până la ora actuală nu există dovezi că s-ar transmite de la o persoană la alta.”