Nopti albe pentru icre negre

Oprirea pescuitului la sturioni a fost urmată de o hotărâre de guvern prin care de la buget se alocă bani pentru repopularea Dunării cu puiet de sturioni obţinuţi din acvacultură. Puii vor fi furnizaţi de cei care lucrează deja de câţiva ani pentru implementarea acvaculturii sturionilor în România. Printre ei Robert Răduţă, cunoscut în special pentru implicarea sa în dezvoltarea unor spaţii de pescuit sportiv de top, care a dezvoltat totodată cel mai serios proiect de acvacultură pentru sturioni din România. Pescuitul comercial al sturionilor şi recoltarea caviarului se desfăşoară de mii de ani pe Dunăre şi în Deltă. Exploatarea intensă şi modificările antropice din ultimele decenii au făcut ca numărul sturionilor să scadă permanent. Cotele au scăzut şi ele pe măsură ce rata capturilor nu reuşea să le acopere. În faţa unei viitor sumbru şi previzibil, statul român a fost obligat să acţioneze. Şi a luat o decizie extrem de curajoasă. Oprirea pescuitului la sturioni pentru o perioadă de 10 ani. O decizie care a întâmpinat opoziţia puternică a celor care câştigau enorm din exploatarea acestei resurse. Care au încercat pe toate căile să oprească această iniţiativă legislativă. Şi care acum încearcă să o anuleze.

Adrian Ionaşcu: Cum aţi început să vă implicaţi în creşterea intensivă a sturionilor?
Robert Răduţă: Acum trei ani de zile, la o şedinţă cu concesionarii organizată de ARBDD, doamna Măereanu, de la Kaviar House, a insistat pe necesitatea acvaculturii sturionilor. A dat şi câteva exemple. Fusese în Germania la o fermă de sturioni finanţată de stat, în Baden-Wurtemberg, şi văzuse acolo cum arată şi ce se poate face într-o astfel de fermă. A susţinut că este foarte important ca aceia care exploatează din apele naturale această resursă, care este în declin, să se gândească şi la viitor şi să se implice în proiecte de repopulare prin acvacultură. Unii au zâmbit, alţii chiar au râs. Eu, cunoscând bine Germania (unde am trăit 20 de ani), cunoscând zona despre care vorbea, m-am urcat în avion şi nu mică mi-a fost mirarea să constat acolo că, această femeie care şi-a dedicat în ultimii ani toată energia în această direcţie, a avut mai mult decât dreptate. Pe şase hectare, cât avea ferma, se creşteau 150 de tone de sturioni de toate dimensiunile. Omul care sfinţeşte locul, în cazul acesta Hans Bergler, un biolog de excepţie, n-a prididit să ne critice ca naţiune pentru că nu facem nimic, că este o ruşine ca genofondul sturionilor să se afle în Germania şi nu în România, ţară care deţine cea mai mare parte a Dunării, în care trăiesc şi se reproduc şase specii de sturioni europeni.

A.I.: Cine este de vină pentru situaţie?
R.R.: Vinovat este în primul rând sistemul şi apoi conducerile succesive ale Institutului de la Galaţi, pentru că acolo trebuia păstrat genofondul sturionilor. Întâmplarea a făcut ca la conducerea institutului de la Galaţi să ajungă dl doctor Patriche, cel care este printre puţinii care se pricep la reproducerea artificială a sturionilor, şi astfel ideea de acvacultură a sturionilor în România a luat o cu totul altă turnură.

Am venit aşadar din Germania convins de doi factori: unu, că tot ce-a zis neamţul este adevărat, că avem cea mai mare porţiune de Dunăre cu sturioni care urcă la reproducere, şi doi, că avem ferme piscicole în paragină şi forţă de muncă ieftină, care fac accesibilă o astfel de investiţie. Eram dispus să investesc în aşa ceva, dar îmi trebuia însă un specialist care să facă embrionarea icrelor de sturioni, care nu este deloc o treabă uşoară. În Europa nu există zece persoane care ştiu să facă o astfel de embrionare. Este o meserie în sine. Am reuşit să găsesc un cercetător basarabean, Arcadie Vidraşcu, cu mare experienţă în domeniu, care mai colabora cu Institutul de la Galaţi. A acceptat imediat să lucreze cu mine, pentru că la ei totul se ducea de râpă, în timp ce eu îi cream toate condiţiile ca să obţină rezultate.

A.I.: De unde ideea să creşteţi sturioni în ferme când, în calitate de concesionar, îi puteaţi pescui din Dunăre?
R.R.: Întotdeauna am mers pe principiul unei construcţii solide, nu a unui câştig de moment. În Deltă, la fel. Când am concesionat, n-am urmărit explotarea, ci protecţia şi dezvoltarea prin turism şi pescuit sportiv. Nu m-a interesat să pescuiesc sturioni şi să vând icre negre. Având în vedere experienţa acumulată la Săruleşti, cu catch & release-ul, cu valoarea unui peşte care trăieşte şi este prins de nenumărate ori şi în final obţii mai mult, am transferat această modalitate de abordare şi la acvacultura sturionilor. Dacă prinzi un sturion, poţi să vinzi la prima mână un kilogram de icre negre cu 500 de euro. Dacă le fecundezi şi incubezi şi obţii pui, poţi să câştigi 20.000 euro dintr-un kilogram de icre negre. Făcând altceva decât exploatare primară şi vânzare, ai în primul rând o satisfacţie profesională, că faci ceva constructiv, şi în final ai şi satisfacţia economică, pentru că ai cu totul alte beneficii.

A.I.: Când aţi început activitatea?
R.R.: Am făcut împreună cu domna Măereanu, la ferma lor de la Isaccea, prima embrionare la morun, în 2004. A fost un test de logistică şi o reuşită, dar am avut un singur regret: din embrionarea reuşită, partea mea de beneficii au fost 20.000 de pui de morun, pe care, neavând unde să-i ţin, i-am donat CNAFP-ului, dlui director Buksz, care avea în acel moment un spaţiu pregătit la Constanţa. Am făcut doar o înţelegere verbală ca, după ce îmi puneam la punct investiţia, să-mi returneze o mie, două de moruni crescuţi din acei pui. N-am făcut contract pentru că eu nu sunt omul să fac contract. Din perioada trăită în Germania, am învăţat punctualitatea şi faptul că, dacă ai făcut o înţelegere de afaceri şi ai dat mâna, este ca şi cum ai semnat un contract, pentru că orice hârtie concepută de cel mai bun avocat găseşte alt avocat, mai şmecher, care să-ţi întoarcă o virgulă, deci n-are nici o valoare dacă nu ai convingerea că poţi să realizezi ceva cu partenerul respectiv. Înte timp au fost alegeri, directorul a fost schimbat şi eu nu am primit nimic înapoi. Peştii au fost împărţiţi prin toată ţara, au ajuns pe grătare şi nu s-a ales nimic de ei, când eu realizasem între timp condiţii să-i cresc mai departe.

A.I.: Ce a urmat?
R.R.: M-am gândit cu cine mă mai pot asocia, pentru că este mult mai bine să împarţi cu cineva un câştig, dar şi riscul, decât să suporţi pierderea singur. M-am asociat cu Institutul de la Galaţi şi am lucrat împreună la Programul de populare a Dunării cu puiet de păstrugă.
Am construit staţia de embrionare la Periprava, pe malul Dunării pentru că este foarte greu să transporţi reproducătorii, mai ales la morun. În 2005 am făcut embrionarea la Periprava şi am crescut puii la institut, la Galaţi, iar anul acesta am făcut creşterea la Tămădău. O parte din icre le-am embrionat la Periprava, o altă parte la Tămădău. Am făcut din nou embrionare la morun la Isaccea. Am obţinut anul acesta pentru prima dată bester (hibrid între morun şi cegă, care moşteneşte ritmul de creştere intens al morunului şi maturizarea sexuală rapidă a cegii), care este cel mai economic sturion pentru creştere intensivă. Ecologic este bine să reproducem şi să populăm speciile care există în Dunăre (morun, păstrugă, nisetru, cegă), iar pentru creştere intensivă să producem bester, care este cel mai eficient.
A.I.: Unii se pot întreba dacă popularea este necesară
R.R.: Natura se autoreglează şi doar influenţa omului este cea care are efecte negative, care strică echilibrul. Peştii aştia au supravieţuit 250 de milioane de ani şi acum se află în pragul dispariţiei. Noi avem în mână această balanţă. Acum avem şansa asta să îi ajutăm să-şi refacă stocurile pentru că blocarea Dunării cu hidrocentralele de la Porţile de Fier I şi II a redus masiv efectivele, barându-le calea spre locurile lor tradiţionale de reproducere. Şi înainte se pescuia mult, dar efectivele se menţineau la cote acceptabile. După construirea barajelor de pe Dunăre, efectivele au scăzut abrupt şi nu şi-au mai revenit. Iar la sturioni, ca la orice specie, există piramida vârstelor, iar studiile arată că piramida a fost ruptă. Morunul-femelă se reproduce pentru prima dată după vârsta de 14 ani. Noi am tot scos peşti şi aceştia nu au mai avut şansa să se reproducă. Şi în timp au dispărut peştii mari, care se reproduceau a doua sau a treia oară. Acum urcă pe Dunăre doar masculi de 70-80 kg şi femele de 150 kg. Exploatarea este atât de intensă, încât nici aceştia nu apucă în totalitate să se reproducă, ce să mai vorbim de reproduceri ulterioare. Acum 20 de ani, urcau femele de 500-600 kg. Acum asemenea peşti nu mai există, nu mai vine nimic din urmă. După doi ani de inundaţii, în care reproducerea a fost dificilă sau imposibilă, şi în care exploatarea a fost intensivă, dacă nu se face nimic aceste specii vor dispărea aşa cum au dispărut din toată Europa.

A.I.: Ce părere aveţi de pescuitul sportiv al sturionilor, de faptul că la ruşi beluga (morunul) este un trofeu şi pentru pescarul sportiv? Credeţi că este posibil să se promoveze şi la noi pescuitul sportiv la sturioni?
R.R.: Teoretic este posibil, dar practic în Deltă şi în general pe Dunăre sturionii sunt mult prea rari pentru a miza pe un pescuit specific. În delta Volgăi, pescuitul la beluga era posibil pentru că acolo, la intrarea în deltă, sturionii au nişte locuri unde se adună. Apa este extrem de limpede şi acolo unde este o densitate mare se pot captura frecvent moruni la pescuit sportiv. La noi însă nu cred că e viabil. Peştii aştia care vin din mare şi urcă pe Dunăre la reproducere nu mai mănâncă. Ei urmăresc doar să-şi găsească un loc propice pentru depunere. Deci nu vor putea fi momiţi de pescari. În Rusia, în locurile de concentrare, peştii se hrănesc înainte de a intra în apa dulce şi acolo era posibil să fie capturaţi la pescuit sportiv. Eu nu am auzit de nici un morun prins la lansetă pe Dunăre. În lacuri, ar putea fi posibil. Intenţionez să pun câţiva moruni în lacurile mele, ca o atracţie suplimentară. Timpul va demonstra dacă este o opţiune viabilă. Însă trebuie spus că, dacă eu astăzi am încă dificultăţi să conving pescarii sportivi să dea drumul la crapi, vă daţi seama cum vor trebui păziţi cei care vor să prindă un morun.

A.I.: Cei interesaţi de investiţia într-o astfel de afacere ce ar trebui să ştie?
R.R.: Pentru dezvoltarea afacerii, există mai multe variante. Ca să faci din icră pui, este o afacere, dar este foarte limitată datorită lipsei de specialişti. Este cea mai dificilă şi costisitoare etapă, iar experienţa celor care ştiu să facă asta nu se poate cumpăra. Ca să pleci de la icră, îţi trebuie materialul biologic, trebuie să ai unde să ţii aceşti peşti. Un morun de 150-200 kg nu poţi să-l ţii legat cu lanţul de un copac de pe malul Dunării. Îţi trebuie targă de transport, îţi trebuie bazine de stocare, multe alte lucruri, inclusiv experienţă. Nouă ne-au murit peşti şi ştim cât de greu este să găsim reproducători şi să reuşim să obţinem icre şi lapţi de la ei. Cel mai simplu pentru cei care sunt interesaţi de acvacultura sturionilor este preluarea acestor pui şi creşterea lor. Puii de 10 cm lungime au scăpat deja de bolile stadiilor timpurii şi pot fi crescuţi pentru carne sau icre. Astfel de întreprinzători de acolo trebuie să preia treaba. Ei pot cumpăra puietul de la cei care îl obţin şi apoi să-l crească în bazine naturale sau betonate. Secretul la sturioni este să le asiguri un debit de apă şi o oxigenare suficientă. Pe 1000 de mp poţi să creşti cinci tone de sturioni dacă ai apă cu debit suficient. Sunt rezistenţi la boli, odată ce au depăşit perioada critică de până la 10 cm lungime.
Cei care sunt interesaţi să producă caviar trebuie să crească peştii până ce aceştia ajung la maturitate. Asta înseamnă patru ani la cegă, cinci-şase ani la păstrugă, şapte-opt ani la bester. Besterul este cel mai eficient pentru că ajunge la dimensiuni mari şi se obţin icre de mărime mare, cu valoare comercială mai mare. La morun se consideră că, prin creştere intensivă, se poate coborî vârsta maturităţii la 10-12 ani, dar practic nimeni nu a reuşit să demonstreze asta. În natură, morunii ajung la maturitate la 14-18 ani. Cine vrea să obţină icre are nevoie de bani ca să poată susţine financiar efortul de a creşte peştii până ajung la maturitate. Primii bani se recuperează atunci când se poate face sexarea, adică separarea masculilor de femele. La trei ani, este posibil acest lucru şi atunci se pot sacrifica masculii şi, din carnea vândută, se pot recupera o parte din cheltuieli, ca să continui cu femelele până ajungi cu ele la maturitate. Oricum, este nevoie din start de bani, ca să poţi susţine un astfel de efort. Dacă ai banii, poţi face o afacere foarte bună pe termen lung. În fiecare an, obţii altă generaţie şi, când ajungi la maturitate cu prima generaţie, din momentul acela eşti pe profit, pentru că în fiecare an obţii o nouă serie de icre din peştii care se maturizează. În creşterea intensivă, nu rentează să menţii femelele după prima reproducere, pentru că cresc mari şi au nevoie de spaţiu şi hrană multă şi, în plus, nu se reproduc în fiecare an, ci la câţiva ani (la morun, o dată la şapte ani). Vom păstra câteva exemplare doar pentru studii.
A. I.: Peştii şi icrele obţinute din acvacultură se pot exporta?
R. R.: Sigur că da. Intrarea în Uniunea Europeană ne dă posibilitatea să vindem fără bariere comerciale în toată Europa. Şi există de asemenea o piaţă importantă a puietului de sturion ca peşti decorativi, care se cresc în acvarii. Eu am deja comenzi pentru anul viitor să vând păstrugă în Occident, pentru acvaristică. În momentul de faţă, nu pot să produc pentru câte comenzi există. O să produc cegă pentru piaţa internă, morun şi păstrugă pentru export. Morunul este o afacere pentru cei cu foarte mulţi bani, care investesc şi îşi pot permite să aştepte 12-15 ani ca să obţină rezultate. Pentru România, cega mi se pare cea mai bună soluţie – şi ca icre, şi ca producţie de carne. Este cel mai gustos sturion şi are şi o dimensiune care permite să fie servit pe un platou ca peşte întreg. Oricine îl vede într-un restaurant va fi atras în primul rând de aspect. O bucată de morun pe o farfurie nu atrage atenţia, dar un peşte întreg pe un platou va avea un mare succes.

A. I.: Uniunea Europeană ne sprijină în acvacultura sturionilor?
R. R.: Şi din punctul ăsta de vedere, integrarea europeană este o marea oportunitate şi cu siguranţă, pentru un astfel de proiect de refacere a efectivelor, vor exista foarte mulţi bani pe care îi va primi numai o ţară care face dovada unei gândiri de viitor. Recenta lege care opreşte pentru 10 ani pescuitul sturionilor a fost extrem de mediatizată şi s-a bătut mult toba pe faptul că ţara pierde banii pentru cele două tone de icre negre, care reprezentau cota anuală, adică în jur de două milioane de euro. În România s-au dat tunuri şi de sute de milioane de euro şi nu s-a sesizat nimeni şi acum se face extrem de mare vâlvă pentru această interdicţie a pescuitului sturionilor. Această lege de protejare a sturionilor este cel mai bun lucru care se putea întâmpla în contextul în care, după integrare, vor fi disponibile fonduri de zeci de milioane de euro pentru investiţii în acvacultură.

A. I.: Ce specii de sturioni se cresc în Europa Occidentală?
R. R.: Ţările din vestul Europei cresc intensiv baeri (Acipenser baeri – sturionul siberian). Nu este cel mai bun, dar este uşor de crescut. De asemenea, cresc bester. Cega se creşte în Ungaria. În Germania, cega se creşte doar pentru acvaristică. România are marea şansă de a dezvolta acvacultura acestor specii dunărene. În Bulgaria există o firmă care a început să crească nisetru acum nouă ani şi acum aprovizionează cu carne şi icre de nisetru supermarketurile Metro din Bulgaria. Deci se poate face treabă. Este nevoie de o decizie politică pentru a-i sprijini pe cei ce vor să demareze astfel de afaceri. Decizia politică s-a luat şi e foarte bine că s-a luat. Mai este nevoie de reglementarea regimului juridic al multor ferme piscicole, care nu produc sau produc la un nivel foarte redus, şi de finanţări accesibile. Odată lămurit regimul proprietăţii, se pot accesa creditele oferite de bănci, pentru că se poate garanta cu proprietatea. În momentul de faţă, când există concesiune, este foarte greu să poţi obţine un credit la o valoare semnificativă. Fără un fond iniţial, nimeni nu poate începe producţia. Fie că este vorba de păstrăv, crap sau sturion, efortul este cam acelaşi. Diferenţa la creşterea sturionilor este că beneficiul vine mai târziu, dar este de câteva ori mai mare comparativ cu creşterea altor specii.

A. I.: Cum vedeţi oprirea pescuitului la sturioni pe 10 ani?
R. R.: Această modificare legislativă creează posibilitatea dezvoltării acvaculturii la sturioni, pentru că cererea de piaţă nu mai poate fi acoperită prin pescuit. Este bine că România a fost prima ţară din bazinul Dunării de Jos care să interzică pescuitul sturionilor, aşa am câştigat imagine. De altfel, anul acesta s-a desfăşurat la noi a treia conferinţă a ţărilor Dunării de Jos (România, Bulgaria, Serbia, Ucraina), cu prezenţa oficialilor de la CITES, care au recunoscut că nu se aşteptau ca România să oprească pescuitul la sturioni înainte ca CITES să facă o astfel de recomandare. Această decizie a pus presiune asupra celorlalte ţări riverane, care au trebuit să-şi reducă şi ele cotele de pescuit pentru a veni în sprijinul iniţiativei României. Prin asta am făcut primul pas, demostrând celorlalţi că suntem în stare să impunem restricţii, atunci când este nevoie, şi că putem să eliberăm peştii pe care i-am folosit la reproducerea artificială. Noi am dar drumul în Dunăre, acum doi ani, la femela de 160 de kg şi la cei doi masculi de 120 kg şi nimeni nu ne-a crezut, noroc că am filmat totul. Oamenii trebuie doar să înţeleagă că nu există sac fără fund.