Hai noroc la peste

Bun îi vinu’ ghiurghiuliu! Da’ ce, berea are vreun cusur? O pălincă de prună trasă de două ori, întâiaşi dată cu sâmburi cu tot, ca să prindă gust de nuci prăjite, e spaima gheţii. Ş-apoi cine poate refuza la botul bărcii un gât de vinars, o duşcă de rachiu sau un deget de vischi, când afară bate crivăţul şi pe firul lansetei stă în loc promoroaca? În orice situaţie, desfătarea pescarului cu lichide se ţine. Nici nu-i de mirare, de vreme ce alcoolii sunt veri de-a doua cu apa. Doar că unul dintre atomii de hidrogen din celebra formulă e alungat, în locu-i proptindu-se grupări centrate pe atomi de carbon. De-i numai una alcoolul se cheamă metilic, de sunt două avem etanolul, licoarea care ne dezleagă limba, de sunt mai multe denumirile sunt prea încurcate ca să mai merite reţinute. N-ai zice, dar toţi alcoolii sunt toxici pentru noi şi aşteaptă momentul prielnic să ne-omoare. Cu excepţia metilicului, care e ticălos de mic, restul sunt cu atât mai toxici cu cât numărul atomilor de carbon creşte.

Dar nu asta e problema noastră. Ci cum să ne bucurăm de băutura noastră cea de toate zilele, fără să ne crape a doua zi capul de durere. Ce-ar mai fi pescuitul, fără poveştile aburite sub cerul de toamnă rece şi plină de stele, la un pahar de ceai pierdut într-un litru de rom? Cu fiecare gură de licoare, vocea devine mai sigură, peştii din poveste mai mari şi victoria care va să vină a doua zi mai răsunătoare. La gâtul sticlei se înfiripă sau se strâng prietenii, se fură meserie şi se află cele mai secrete locuri de pescuit. Depinde, vorba ceea, de ce parte a paharului te afli. Ca să ne păstrăm de partea profitabilă, trebuie musai să ţinem cont de câteva mărunţişuri.

Lungul drum al berii către casă
Călătoria spriţului nostru începe, normal, în gură. Degustarea de vinuri nu e chiar meserie fără riscuri, pentru că etanolul poate fugi în sânge şi imediat după portiţă. Nici din stomac nu trece grosul, deşi aici numărul moleculelor scăpate înăuntru e sensibil mai mare. Cu cât bem mai mult pe stomacul gol, cu atât beţia va fi mai cruntă şi ulcerul mai aproape. Oricum, nu mai scapă nici un stropşor de prima parte a intestinului subţire. Alimentele grase întârzie absorbţia etanolului, motiv pentru care palinca se împacă atât de bine cu slana. Mai mult, de la 20 de grade în sus alcoolul etilic se absoarbe cu atât mai greu cu cât concentraţia lui este mai mare. În schimb, dacă lichidul conţine şi dioxid de carbon, cu atât mai grav pentru noi. De asta şampania – aparent biată copiliţă inocentă, în comparaţie cu uischeane sau rachiuri dublu distilate – îmbată de fapt mai temeinic.
Etanolul e o substanţă parşivă, care iubeşte apa, dar şi grăsimile, pe care chiar le dizolvă. Odată ajuns în sânge, se plimbă nestingherit peste tot. Trece în plămâni şi, de aici, în respiraţie. Iese prin lacrimi, transpiraţie, urină ca atare, mai ales dacă alcoolemia, adicătelea concentraţia lui în sânge, este mare. Grosul ajunge însă la ficat, care-l alungă rapid pe calea pe care ar fi urmat-o şi în natură – spre derivaţi de oţet.
De ce au pescarii nasul roşu
Chiar dacă atinge în sânge concentraţii discrete, prezenţa etanolului nu trece neobservată. Deschide larg vasele sangvine, aşa că îmbujorarea nu e întotdeauna de la emoţia drilului. Este în acelaşi timp un diuretic pe cinste, şi asta nu numai când provine din numeroşi litri de bere. Amănunt important, efectul fiind accentuat de frig. Or nu-i tocmai o plăcere să dai jos pe ger la fiecare sfert de oră toate bulendrele de pe tine pentru a înmuia zăpada pe sub sălciile de pe mal. Până când apuci să le salţi la loc fără să cazi din barcă, până când te sigilezi cu trei fermoare şi cincizeci de nasturi, a doua bere e gata de decolare.

De obicei e bine să bei când ţi-e bine, nici prea cald, dar nici prea frig. O sticlă de palincă în miezul verii e viză pentru o lume mai bună: etanolul accentuează vasodilataţia produsă de căldură, răpind creierului şi ultima speranţă. Pe de altă parte, cine nu şi-ar întrerupe din când în când partida pentru un gât de tărie, când afară crapă pietrele de frig? Alcoolul irită mucoasa digestivă, dilată capilarele strânse de frig şi dă o plăcută senzaţie de cald. Cu toate astea, nu face altceva decât să crească pierderile de energie termică, ducând în final la o dârdâială pe cinste.

După o reţetă îndelung verificată, la români etanolul se ia cu paharul, de trei ori pe zi, înainte, în timpul şi după masă, cu compoţel şi cu cafeluţă. Înainte – că face poftă de mâncare. După – că ajută digestia. Drept e, consumat pe nemâncate produce hipoglicemie, care accentuează senzaţia de foame. După, prin iritaţia locală, creşte secreţiile digestive. Unde mai pui că dizolvă într-o oarecare măsură untura de la cină. Doar că pe termen lung alcoolul îngreunează mult digestia, punând pe butuci fabrica noastă de fermenţi, pancreasul.

Băutura se urcă la cap...
... şi beţia se lasă în picioare. Oricât de neplăcută înşiruirea de defecte, nu din cauza lor a defrişat Burebista dealurile Daciei. Mai degrabă s-o fi săturat omul să-i tot vină la şedinţă numai tarabostes grei de cap şi somnoroşi. Asta pentru că principalele efecte ale consumului de alcool vizează în mod direct creierul.

În primă fază, beţivul este sobru, se dă important. Dar perseverenţa îl înmoaie repede şi după încă un păhărel devine zglobiu, simpatic şi plin de vorbe de duh. Etanolul inhibă neuronii din creier, dar începe tocmai cu cei care ne asigură autocontrolul. Devii prieten cu oricine şi limba se dezleagă, slobodă. Eşti curajos şi nimic nu-ţi stă în cale. După o duşcă în plus, neuronii se leagă greu sau anapoda, apar pierderi de memorie, ba uneori se rupe firul. Picioarele se bălăbănesc, mâinile nu mai nimeresc vîsla şi pescuitul devine echilibristică avansată. N-ar fi nimic dacă am rămâne acasă în pat şi nu ne-am viteji să ne aruncăm de pe marginea bărcii în ape pe care plutesc sloiuri.

Spre 3-4 g etanol pur la litrul de sânge intrăm în comă, rămânându-ne două posibilităţi. Fie gaşca de prieteni se milostiveşte şi ne aruncă pe mal, unde apucăm ziua de mâine cu capul cât o baniţă. Fie păţim ca regretatul Marin Preda: creierul e în aspră suferinţă nemaiavând destulă glucoză, reflexul de înghiţire a dispărut în aburi bahici şi căpăcelul din gât care protejează căile respiratorii a căzut într-o rână; stomacul prea plin şi supărat de deranj îşi varsă conţinutul, care găseşte calea deschisă spre plămâni, inundându-i. Din păcate, va fi ultima noastră beţie.
Secretele beţiei reuşite
Ca să nu ajungem aici, ba mai mult, ca să putem să ne tragem de limbă vecinii, unde au găbjit bibanii ăia cât roata, trebuie să stăpânim arta neîmbătării. Bineînţeles, cel mai sigur ar fi să înmoi buzele în pahar fără a le deschide. Dar nu e nimeni masochist, unde mai pui că e păcat să strici bunătate de licoare doar pentru a-i trage pe nas aroma. Nici o problemă! E suficient să mâncăm zdravăn înainte. Cu atât mai gras, cu atât mai bine. Şi, sub nici o formă, să nu amestecăm vodca cu zemuri cu bule sau băuturile între ele. Putem trage mai dihai la vâsle – prin accelerarea respiraţiei datorită efortului şi prin puţinul alcool pierdut în sudoare, vom rămâne ultimii capabili să atingă uscatul pe două picioare.

Chiar şi aşa, a doua zi ne va crăpa crapul capul în chinuri. De vină că ne-am adus neuronii în pragul disperării suntem singuri-noi. Deşi ne-am văzut liniştiţi de somn, sforăind să rupem malul, sărmanul nostru creier a înteţit munca, ocupat fiind să ne ţină în viaţă. Doar că, având prea puţină glucoză de ars, simte şi el nevoia să ţipe. În plus, alcoolul deshidratează şi sângele se îngroaşă. Apa e scoasă cu arcanul din ţesuturi ca să echilibreze concentraţiile anapoda din sânge, neuronii „uscându-se”, ca de altfel toate celelalte celule. Şi peste asta ar trece amărâtul dacă nu l-am bombarda cu prostii – pe lângă etanolul pe care îl turnăm pe gât la vale, înghiţim şi un pumn de alte substanţe chimice (alcool metilic, esteri, substanţe aromate). Cert e că, după beţie, taaare am mai vrea să avem un cap de rezervă şi ni se pare că toată Dunărea n-ar ajunge să ne stingă setea.

Din fericire, după un pumn de buline pentru dureri căpăţânate şi câţiva litri de moare diluată ori cafea bine îndulcită, lucrurile tind să revină la normal. Ne mişcăm cu talent, parcă şi peştelui i s-a făcut dintr-o dată foame. De-abia aşteptăm aburii frumoasei seri de noiembrie pentru a relua întrecerea de deunăzi. O duşcă mică, de dezmorţeală, şi crapii care stăteau la coadă să parcheze la noi în juvelnic în visul de săptămâna trecută ne vor părea mai aproape. Nu trebuie decât să-i primim în audienţă. Desigur, dacă vom fi în stare să ne ţinem a doua zi pe ambele picioare.

Legende şi mituri beţiveşti
1. De foame poate, dar de băutură n-a murit nimeni
Fals. Jumătate din cazurile de înec au la bază o beţie. Başca bolile care tabără pe capul alcoolicilor, măcinându-le ficatul şi pancreasul
2. Băutura îngraşă
Adevărat. Alcoolul e o sursă importantă de energie – dintr-un gram, corpul nostru obţine cam cât din două de glucoză sau aproape cât dintr-unul de grăsime, adică vreo 7 calorii.
3. Băutura ţine de foame
Nu prea. Alcoolul e hipoglicemiant, sporindu-ne senzaţia de foame. Pe stomacul gol, mai ales la ulceroşi, irită tubul digestiv, fericitul proprietar simţind nevoia de a ronţăi imediat ceva
4. Un păhărel pe zi asigură o viaţă mai lungă
Adevărat, dacă sus-numitul e singur sau cel mult cu un frate şi în interior e vin, de preferinţă roşu. Cu excepţia unei vasodiltaţii relativ benefice, nu etanolul este cheia unei bătrâneţi prelungite. Ci tocmai compuşii cu care se asociază în diferite băuturi (vitamine, tanin, săruri minerale).
5. Băutura făcută în casă e mai sănătoasă
Adevărat, pentru că licorile preparate în propria ogradă nu conţin aditivii celor din comerţ. Dar alcoolul distilat sub frunza prunului din curte nu e etanol pur, ci o combinaţie de alcooli. Băuturile din mere, coacăze, gutui conţin suficient de mult alcool metilic ca să ne umfle creierii pentru vreo două zile.
6. Iarna, căldura vine de la sticlă
Nu tocmai. Că ni se încălzeşte nasul după o duşcă de palincă nu înseamnă că nu va degera după aia. Ba, dacă ne-am îmbibat bine şi organismul nu va putea compensa pierderile de căldură datorate vasodilataţiei, se usucă şi cade
7. Funcţia face organul
Aşa cum exerciţiul zilnic creşte rezistenţa la băutură. Adevărat, în timp ficatul poate creşte cu o treime rata de metabolizare a etanolului. Odată limita maximă atinsă, celulele se obişnuiesc cu o alcoolemie permanent crescută. O fac însă dereglându-şi metabolismul, producând substanţe toxice pentru ficat, pancreas şi creier.
8. Etanolul dă dependenţă
Adevărat. Dacă la fumători se ştie exact că nu există dependenţă reală, ci poate doar cel mult psihică, întreruperea consumului dă beţivilor fenomene de sevraj. Din fericire, deşi neplăcute, trec într-o săptămână.