Manelele Deltei

Abia acum îmi aduc aminte de toamnă, când Dunărea respiră amplu, ca un alergător de cursă lungă. Apa creşte şi descreşte cu repeziciune, ca şi cum s-ar apropia un transatlantic gigantic, despicând nemilos fluviul, tulburându-i braţele îngemănate cu marea. Este toamnă, o poţi simţi cum adulmecă ţărâna pustie a grindurilor Deltei, cum i se cuibăreşte prin nuferii întârziaţi de atâta puhoi de ape. Rezervaţia şi sălbaticii

Ne îndreptăm spre Mila 23 alunecând cu viteză peste oglinda Dunării Vechi. Nu mai trebuie să fie mult şi vom zări cherhanaua din dreptul canalului Eracle. Gândurile o iau înaintea bărcii şi fug peste Lideanca, peste Olguţa, risipindu-se în văzduhul gri de la orizont.

Melancolii cu foşnet de plaur
Găsesc prin ungherele amintirilor ecoul unei imagini vechi, pierdută acum 30 de ani undeva prin stuful Şontei. Încerc să desluşesc acest ecou şi chiar dacă nu-i mai percep detaliile încă îi pot silabisi senzaţiile. Eram nou venit în sălbăticie, via Olguţa, după ce făcusem o vară ucenicie prin faţa a ceea ce era pe atunci pitorescul sat Mila 23. Priveam peste întinderile de stuf şi îmi închipuiam un ocean de ghioluri şi canale. Realitatea însă îşi arăta de pe atunci colţii, spulberând şi orice urmă de vis. La orizont fumegau motoarele tractoarelor de pe grindul Stipoc, vârând cu de-a sila în sărătură boabe de porumb utopic.

Pescuiam atunci în ceea ce credeam cu tărie că este paradisul, în fapt doar o palidă oglindire a ceea ce a fost prin anii ‘60. În spatele meu încremenea o lume repetitivă, în alb şi negru, o lume a cincinalelor, a odelor de partid şi a conducătorilor aflaţi la prima generaţie în pantofi. Vâsleam tânjind după tehnologia rusească a unui motor de opt cai, chiar şi dacă nu mai rămăseseră din el decât potcoavele. Vâsleam şi o făceam fără să ştiu că voi blestema cândva bărcile cu GPS şi motor V8 computerizat.
Toate acestea sunt acum amintiri, la fel şi canalele pustii şi ghiolurile în care te simţeai unicul pământean. Nu a mai rămas nici măcar mirosul de baltă pe care îl sorbeam cu acel strop de Şontea din căuşul palmei, acea apă limpede, curată şi vie. Aşa am ajuns din nou la toamnă. Cea de azi.
Pescuit fără prioritate de dreapta
Sunt în cotul Şontei. Pe malul de vis-à-vis două corturi, doi pescari din Galaţi, baterie de lansete, butoaie mari de plastic. Ce dumnezeu, au venit aici să pună varză la murat? Din cort iese o femeie vorbind la celular.
… Sunt în Deltă cu Costel şi un prieten de-al lui. Da, am luat ceva - cincizeci de kile în două zile. E bine? … Rămâne să şi vând ceva, să-i iau lu’ ăla micu’ ghiozdan, că nu mai are şi a început şcoala.

Bate vântul, femeia intră în cort şi nu se mai aude vorbind. Am un atac, ratez şi lansez din nou voblerul, sperând că voi păcăli ştiuca şi a doua oară. Încremenirea amiezii începe să se topească. Cei doi pescari prind viaţă, scot juvelnicul din apă şi îl scutură pe mal. Mulţi crapi de maxim două veri, plătici, roşioare, caraşi şi bibani încep să danseze haotic pe pământul crăpat al grindului. Peştii sunt sacrificaţi, curăţaţi de maţe. Se deschid butoaiele pline de saramură şi peşte pentru a primi noi rezidenţi filetaţi.

Spectacolul este pe terminate, nu pentru că nu ar mai fi peşti, ci pentru că toată Delta se trezeşte. Bărcile rapide aleargă călare pe valuri albe, un du-te vin-o permanent înspre şi dinspre Fortuna. Apar pontoanele-dormitor tractate de “BM-uri”, apoi şalupe improvizate şi pline cu vilegiaturişti, urmate de bărci mari şi mici alergând după himera ştiucii. Apare şi un lipovean cu barca umplută până la refuz de peşte, atât de plină încât valurile create de traficul intens sunt la un pas să treacă de bordaj şi să o scufunde departe de cherhana. Cine zice că aviara a adus turismul în pragul falimentului? Iată-l că devansează activităţile industriale.
Concedii de neuitat
Turismul este viitorul Deltei. De pildă anul trecut am întâlnit un grup de turişti veniţi lângă grindul lui Moş Pituh tocmai din comuna Comana de Giurgiu. Erau cinci tineri care au plătit un lipovean să-i aducă cu barca, să-i lase pe grind şi să revină peste patru zile pentru a-i duce înapoi la Pasager. Nu aveau undiţe şi nici lansete. Nu aveau cort. Aveau în schimb o drujbă. Dar cum poate ţine o drujbă loc de cort? Ei bine, cu drujba se taie o salcie care se pune pe foc. Rezultă, cel puţin teoretic, o pălălaie destul de mare pentru a pârli trompele ţânţarilor pe o rază de zece metri. Pentru ploaie îşi aduseseră pungi de la Metro, să le pună pe cap. Până să se lase seara, prima din cele patru, au tăiat o sălcie impunătoare, verde, că doar aşa erau sălciile pe grindul lor. Şi au tot încercat să o aprindă până soarele a apus, însă salcia, mustind de apă, a ars doar cât să scoată puţin fum. Apoi au venit ţânţarii. Milioane. Turiştii din Comana s-au văitat până dimineaţa, când doi dintre ei – scăpaţi doar cu răni mai uşoare şi nu pe deplin exsangvinaţi – s-au apucat să pescuiască de pe mal cu prostovoalele. Erau pentru prima dată în viaţa lor în Deltă, nu ştiu dacă au supravieţuit şi cât peşte au prins, căci am plecat după ştiucă în Trei iezere.
De anul trecut şi până acum a venit inundaţia, destulă pentru a duce în mare munţii de sticle de plastic şi cutii de bere aruncate de turişti. Primăvara a coborât peste o Deltă care uitase de Epoca ambalajelor şi implicit de turism. Asta doar până în august, când au fost la modă schiul nautic, bananele şi jet-ski-ul, toate pe Fortuna, cu vedere la pelicani. Pe Fortuna se fac şi nunţi cu petrecăreţi veniţi pe pontoane-dormitor, hotărâţi să joace sârba şi să chiuie până dimineaţa. Mai este şi discoteca plutitoare, tot pe acest ghiol, aşezată pe un ponton de patru stele, cu aer condiţionat şi instalaţie dolby de 1000 de waţi. Evident, pentru iubitori de natură şi bird-watch-erii ahtiaţi după muzică house.

Turistic vorbind
Am fost în gura Fortunei cu cortul. Am petrecut o noapte sub asediul bubuiturilor de bas ale discotecii, hăituit de chiuiturile şi răgetele de beţivi care, scăpaţi în sălbăticie, au devenit la rândul lor sălbatici.
Dimineaţa pescuitul a fost chiar mai rău decât insomnia. Cel puţin 15 bărci se înghesuiau să bage la sac ştiucile din ghiol. Am plecat pe Şontea, dar aglomeraţia de aici m-a alungat mai departe. Ştiam că bărcile vilegiaturiştilor, înşirate pe canal, însemnau la sfârşitul zilei tot atâţia saci umpluţi până la refuz cu ştiuci, înşiraţi prin pensiuni.
Am plecat atunci spre cealaltă parte a Deltei, ajungând pe ghiolul Isac spre amiază. Aici m-am întâlnit cu o ambarcaţiune ce ducea în ghiol 15-20 de turişti avizi de Deltă. Împinşi de un motor outboard de 200 CP turiştii au putut trăi clipe de neuitat intrând în plină viteză în sutele de păsări care pluteau pe apă. Mai rapidă decât o lişiţă sau o raţă la decolare, nava a băgat probabil în elice zeci de păsări încercând să îi ducă pe turişti în mijlocul stolului care încerca cu disperare să zboare spre altă parte a ghiolului. Distracţia a durat o jumătate de oră, golind până la urmă tot Isacul de păsări. Turiştii au fost încântaţi, au făcut poze, au filmat şi au oftat de plăcere. Clipe unice.
Liniştea se insinuează din nou prin cotloanele Deltei. Păsările au plecat spre Africa lăsând în urmă un gol umplut numai de vânt. Privesc spre cer instinctiv, căutând spiralele pelicanilor şi îmi amintesc că este toamnă. Cerul se prelinge singuratic, fără aripi, spre orizont. Am ajuns la Mila 23. Digul strâmb, făcut din fonduri europene la beţie, încorsetează malul. Acostăm barbotând cu elicea motorului covorul de lintiţă din care se iţesc sticle de bere, pungi şi coji de pepene. Stăpână peste tot şi toate antena GSM ţese eterul deasupra bălţii.

În cârciumă, rătăcită prin fumul gros de ţigară, urlă o manea.