La raspantie de vanturi

Ca pescari suntem puşi uneori pe treabă. Atât de multă, că de-abia prididim să o facem pe toată. Treaba vine de obicei în valuri. N-ai zile întregi nimic de făcut şi apoi, dintr-odată, dă buluc peste tine. Unde mai pui că nici nu poţi pune pe altul să facă treaba ta! Cum adică, ce treabă-i aia aşa de tare? Neîndoielnic, treaba mare! Cufurit la pescuit

Concediile pot da trăiri pătimaşe. Două ceasuri sunt suficiente pentru ca plăcerea să se transforme în chin şi ieşirea la iarbă verde să se termine doar cu ieşiri prin iarbă. Alteori aştepţi zadarnic seara la portiţă. Dorul pentru baia de acasă e prea mare ca să mai ratezi blocajul.

Fie că e pântecariţa cea mai leşinătoare sau, din contră, astuparea cea mai cruntă, vina cade mai totdeauna pe maţe, beştelite în fel şi chip pentru ruşinea la care te-obligă taman când eşti în plină glorie. N-or fi fiind ele chiar făr’ de prihană, dar de cele mai multe ori responsabil pentru zisele neplăceri este însuşi posesorul măruntaielor răzvrătite.

Aparatul nostru digestiv nu e o chestie oarecare. Îi aparţin o uzină chimică (ficatul), o fabrică de fermenţi (pancreasul), şi o ţeavă care ţine de la gură până-n locul unde folclorul a plasat o anume taxatoare. Conducta cu pricina nu-i un simplu tub minune, pe care – vorba poetului – înghesui gem şi aştepţi prune. Umflată zdravăn acolo unde o numim stomac sau groasă doar de-un deget în prima parte a intestinului subţire, structura ei e aproximativ aceeaşi de la un capăt la altul, cu mici variaţii locale.
Oare de unde ni se taie? Alimentele, mestecate după posibilităţi şi înmuiate în salivă cât ne ţine gura, ajung în stomac. Aici sunt dezinfectate într-o baie de acid clorhidric şi mărunţite prin agitare continuă în diferite zemuri corozive. Cu cât dăm din dinţi mai cu talent, cu atât îi uşurăm stomacului treaba. Jobul lui e să transforme micii înfulecaţi pe nerăsuflate într-o pastă omogenă, subţire, în care să nu poţi deosebi nici amandinele de la sfârşitul mesei.

Din desagă, pasta trece printr-o zonă îngustă, pe cât de scurtă pe atât de importantă – duodenul. Aici sosesc la întâlnire fierea dinspre ficat şi sucurile pancreatice. Prima amestecă uleiurile cu apa, rezultând o maioneză din care organismul va extrage mai uşor grăsimile. Altfel, scrumbia de la prânz ar vedea netulburată luminiţa de la capătul tunelului. Aşa s-ar întâmpla şi cu pâinea, friptanele şi tortul de după dacă pancreasul ar refuza să îşi mai facă treaba. Zemurile secretate de el „rup” proteinele, grăsimile şi glucidele în substanţe mai mici, numai bune de expediat în sânge.

Organismul nu amestecă licorile din intestine cu sângele din vase, ci aşterne între ele un strat continuu de celule, brăzdate de crestături adânci, ca o perie deasă. Şanţurile cresc suprafaţa de absorbţie de milioane de ori. Unele substanţe trec mai uşor (apa, sărurile, glucoza). Altele sunt smulse samavolnic, consumând energie. Substanţele hrănitoare nu sar pur şi simplu din mijlocul maţului direct în sânge. În intestinul subţire, zeama (maronie de-acum din cauza bilei) este frământată, dată cu roatele în sus şi bătută pe loc. Mişcările au rolul de a înlesni contactul cu „peria” celulelor şi de a expedia la vale resturile nefolositoare.
Una peste alta, în intestinul gros ajunge o amestecătură de resturi nedigerate, substanţe care au apucat bariera lăsată şi o însemnată cantitate de apă. Dacă lucrurile s-ar opri aici, ne-am petrece trei sferturi din viaţă în încăperi special amenajate. Noroc că intestinul gros se ocupă de recuperarea apei, în timp ce deşeurile sunt lăsate pradă bacteriilor. Din fermentaţia sau putrefacţia lor rezultă lucruri folositoare (vitamine), dar şi suficiente gaze ca să piară orice prietenie între vecinii de grup.

Cu nervi la maţe
Cine rezistă călătoriei are parte de o primire specială. După o scurtă aşteptare într-o „anticameră”, resturile se năpustesc fără regrete pe ultimul lor drum. Mai au o singură barieră. Şi aceea e pusă-n drum de... creier.
„Pâine mănânci, pâine gândeşti” e pură realitate, de vreme ce tubul digestiv are două „minţi” separate. Nu sunt două guguloaie cu neuroni o droaie, ci plexuri nervoase independente, dispuse în perete pe toată lungimea traseului. Ele comandă intestinului cât trebuie să amestece şi când e momentul să împingă mai departe lichidul dintr-însul. Într-un singur loc reuşeşte sistemul nervos central să îşi impună controlul – la linia de sosire. Când fostele chiolhanuri ajung la finiş, sesizează şi creierul ruşinea ce ne paşte. Suntem aproape de locul dedicat şi nu în vreo şedinţă sau cu vecina în tandreţuri – atunci creierul ordonă „cale liberă!”. Restul se ştie.

Dar dacă, Doamne păzeşte!, beleaua dă să ne scape într-un moment neprielnic? Tot creierul ordonă „pe aici nu se trece!” Curând se va solicita din nou aviz de ieşire. Şi iar se pune sărmanul contra. În timp muşchii feselor se strâng tot mai tare, picioarele se încrucişează, zâmbetul îngheaţă pe buze înainte să piară sub valuri de sudoare rece. Finalul nu ne avantajează, înţeleptul cedând, ca de obicei, primul.
Tare ca piatra...
Treaba nu merge mereu ca unsă. Că e prea cald afară şi apa de băut e drămuită, colonul fiind nevoit să o recupereze cam pe toată. Că din meniu lipsesc alimente care ar putea lăsa urme – deh, doar nu stă nimeni de salate şi garnituri la buza cortului, când ouăle fierte şi brânza uscată fac legea. Ba că ne e dor de vasul de porţelan de acasă şi, sătui de atâta stat pe vine şi gonit cu şapca ţânţarii amatori de chilipiruri, aşteptăm nerăbdători revederea. Una peste alta, ajungem să tragem cu gloanţe care ar umple de invidie şi o capră constipată.

Dacă nu suntem fericiţii posesori ai unor hemoroizi recalcitranţi, constipaţia nu va lăsa urme. Ca să nu fluierăm totuşi a pagubă, ar trebui să începem printr-o rehidratare susţinută. Schimbăm apoi, în măsura în care se poate, dieta. Câteva legume sau fructe dosite în rucsac la plecare sunt o binefacere. La fel şi pâinea integrală. În lipsă, alegem dintre alimentele care rezistă la temperaturi estivale pe cele mai grase. Pe de o parte grăsimile nu se vor absorbi complet şi motorul nu se mai calează. Pe de altă parte, bila vărsată de ficat pentru emulsionarea lor aţâţă intestinele, care vor încerca să scape de ea. Câte o duşcă de ulei e prin urmare numai bună. Ca soluţie de rezervă avem... ardeiul iute, care conţine o substanţă iritantă, declanşând mişcările de evacuare. Atâta doar că nu ne va ustura doar limba.

...iute ca săgeata
Cele mai mari neplăceri ni le servesc însă cufurelile neprevăzute. O masă copioasă cu friptane şi o oca de untură va depăşi imaginaţia organismului. Grăsimile şi proteinele neabsorbite vor ajunge în colon, unde fie vor gresa ghintuirea, fie vor fi descompuse de bacterii în substanţe pe cât de urât mirositoare, pe atât de iritante. Fumul excesiv, şi nu provenit de la vreo ţigară fumată anapoda, ci din prea multe grătare, ceapa şi ardeiul iute, mustul de struguri, fructele crude mâncate în neştire şi mai ales înainte de termen au cam acelaşi efect.

Sigur că vina cade de obicei pe vreun microb antipatic. Dar tubul digestiv abundă în aşa ceva. Paradoxal, flora intestinală este o barieră pentru nepoftiţii din afară. De asta apare diareea după tratamente antibiotice îndelungate, care distrug laolaltă şi bacteriile prietenoase. O altă piedică e acidul din stomac. Cei care îşi tratează consecvent ulcerul sunt mai expuşi infecţiilor intestinale.

Apropo. În marea lor înţelepciune, cântărind şi măsurând atent, oamenii cu halate albe au ajuns la concluzia că nu orice deranjament se cheamă diaree, ci numai acelea care se lasă cu ieşiri dese şi producţii sporite pe metrul de maţ. Mai mult, băgându-şi nasul unde le fierbea altora burta au văzut că rezultatul final poate fi complet diferit.
Pe locuri, fiţi gata...
Să presupunem că producem peste poate, de ne şi mirăm ce am putut ascunde în noi. Ocheade curioase ne arată scaune ca apa, decolorate. Că doar n-om risipi deja pe altă parte berea de-acum un ceas! Oricum, neînţelegerile trebuie să fie mari, de nu găseşti doi stropi să sară în aceeaşi direcţie. Cauzele sunt nenumărate. Dacă împricinatul e copil, cel mai probabil e un virus. Ni se mai poate trage de la salata de beuf amestecată de bunica cu puroi sub unghie – stafilococii secretă o toxină puternică, care rezistă la cald. În fine, putem avea nenorocul să ne fi lovit... holera.

De când se ştie ce-o produce, boala în sine nu mai e ce-a fost odată. E dată de o bacterie (Vibrio cholerae) relativ puţin rezistentă, din care trebuie să înghiţim milioane bune ca să deschidem robinetul. Holera e semn de murdărie. Până nu demult prezenţă obişnuită la noi şi o gogoriţă de ţinut turistul departe de Deltă, va redeveni probabil vedetă cât timp vilele sucite după soare îşi vor vărsa mizeria direct sub nuferii din capătul curţii. Racii şi scoicile de lac, fierte insuficient, pot fi o sursă importantă de boală. Şi mai inconştientă e încercarea de a goli balta dintr-o sorbitură, fie setea cât de cruntă.

Alteori, deşi cuibăriţi comod în poziţia ştiută, producţia lâncezeşte. Scaunele sunt dese, dar în cantitate mică, un amestec de puroi, mucus şi sânge. E semn că bacterii nebune ne-au atacat intestinul, căruia îi distrug rând pe rând celulele. Nu e de-ajuns că stropim prin toate găurile. Ne ia cu leşin, durerile de burtă nu ne dau pace, ba mai facem şi febră. Bucuria bobocilor când sensul de curgere se inversează. Deşi nu obligatoriu, putem bănui că am făcut dizenterie.

La fel de temută ca holera, dizenteria e produsă tot de o bacterie (Shigella disenteriae), ceva mai rezistentă însă. Sunt suficiente sute de astfel de microbi pentru a ne aduce la disperare. Mâini murdare, mese servite din vârful degetelor care au siluit râmele, fructe spălate în lacul devenit fosă septică ne pot băga în boală. Riscul e imens, de vreme ce milioane de români îşi plimbă zilnic bacteriile prin Dunăre în marea cea mare.

Chiar de nu e dizenterie, cu o salmonelă mică nu rămâne balta datoare. Ouăle de pe mal, fie ele chiar de la raţa vecinului, sunt o pacoste. Fierte incomplet sau savurate ca maioneză pot umple un spital odată.
La plăcinte înapoi
Dacă de o constipaţie rebelă nu a murit încă nimeni, diareea ne poate veni repede de hac. Deshidratarea este cu atât mai gravă, cu cât soarele bate mai tare. La copilul mic poate fi o chestiune de ceasuri până când organismul cedează. Nici bătrânii nu stau mai bine, sângele îngroşat de atâta apă pierdută fiind cale scurtă către infarct ori accident cerebral. Aşa că prima măsură la coada lansetei este hidratarea. Şi acum o veste bună! Celebrul ceai de mentă fără pic de zahăr, înghesuit pe gât de bunica grijulie sub ameninţarea nuielei, a intrat în istorie. S-a dovedit că apa se absoarbe mai bine din intestine dacă e dulce şi un pic... sărată. O linguriţă rasă de sare, un sfert de linguriţă de bicarbonat alimentar şi o lingură de glucoză (sau două de zahăr) la litrul de ceai din orice buruiană fac cât o liotă de medici.

Regimul e la fel de bun ca apa. Alimentele care fermentează şi cele care ne umplu de resturi sunt renegate. S-a zis cu grăsimile, condimentele, fructele (cu excepţia merelor coapte decojite), cam toate legumele (mai puţin morcovii fierţi), cafeaua, sucurile acidulate. Şi din brânză de vaci, pâine prăjită, orez sau un dărab de carne fadă se pot face, la nevoie, cine copioase.
Teoretic, antibioticele rezolvă rapid holera şi dizenteria. Însă doar câteva sunt potrivite. Şi acelea total ineficiente dacă la mijloc e un virus. Luate cu pumnul fără a avea habar la ce sunt bune, devin periculoase. Un dezinfectant precum celebrul Furazolidon ţine pericolul deoparte, până când cineva avizat va hotărî altfel. Putem lua cu noi pilule care opresc diareea (Imodium, de exemplu). Două-trei buline ne bat la loc cepul, dar, dacă de vină e o toxină, oprirea tranzitului nu face decât să întârzie eliminarea ei. Prin urmare, tot apa face şi desface mai bine bietul pescar la maţe.