Nota: 5 (1 voturi)
ALTE ARTICOLE
- Pescuit la stiuca cu Paco
- Pescuit la biban- pista de la Manjesti
- Naluci pentru pescuitul la rapitori - Swimbaiturile
- Pescuit la stiuca cu shaduri
- Pescuitul rapitorilor. Stiuci fara numar.
- Pescuitul salaului - Localizarea la salau. - II
- Pescuit la stiuca cu Paco
- Pescuit la rapitori - Biban Saga - Coordonatele GPS ale locurilor cu bibani
- Pescuit la rapitori. Dincolo de marele râu.
- Localizarea in pescuitul salaului.
- In pescuitul la salau, stiuca, biban sau alti pesti rapitori, marimea nalucilor conteaza.
- Cand pescuiti la salau trebuie sa luati in calcul si sfaturile lui Gyorg
- Pescuit la salau pe intelesul tuturor.
- Secretele Secretele carbonului - Interviu cu Gary Loomis
- Riul invoblerat - Pescuit de primavara la vobler pe ape curgatoare
Urma scapa turma
Octombrie 2004
|
de
AvP
Asemănarea personajelor fictive şi a nălucilor din această poveste cu cele reale este pur întâmplătoare. Bibanii din imagini n-au căzut victimă violenţei casnice, fiind eliberaţi imediat după capturare, teferi şi nefiletaţi. Despre baboieri nu garantăm nimic. Deşi ascuţite şi şlefuite manual, jigurile n-au produs vărsare de sânge decât în imaginaţia noastră.
de Andrei Zabet
Undeva, pe malurile încă înverzite ale Gostilelor (mai exact, “la ţevi”). Super-baltă de răpitor. Ştiucă mare, şalău barosan şi biban. Dimineaţă de toamnă, cu soarele abia trezit din beţia de peste noapte. Până acum, începutul se prezintă bine - sper să avem şi un pic “vară indiană”, care se întâmplă, de obicei, prin octombrie-noiembrie.
O percepţie umană
Suprafaţa uşor încreţită a apei îmi aduce aminte (celebrul procedeu de “evocare”) de ridurile cerşetoarei de la colţul blocului meu. “Băi, ce se încruntă asta, aşa, la noi?”, mă întreabă amicul cu care venisem, Sorin. “Poate că nu vrea să-i violăm intimitatea”, răspund eu, urmărind undele gâdilate de o adiere superficială.
Peştişori debili sar peste tot din apă, urmăriţi, pesemne, de nişte cocoşaţi negri şi hrăpăreţi, dar cu “faţă” haioasă. Pe cuvânt, bibanul are o faţă de om bun, dacă se poate spune aşa, spre deosebire de ştiucă, a cărei faţă trădează o răutate ascunsă, o latură hâdă, chiar dacă noi ştim că nu-i aşa... deoarece totul e instinct în lumea lor. Ideea asta cu “faţa bună” a bibanului nu-mi aparţine mie, ci unui alt amic, Dragoş.
“Sunt bibanii în mal şi-s puşi pe omor azi”, zice S... “Păi hai să dăm un pic, înainte să mergem pe locurile de şalău”, cuget eu cu glas tare. Zis şi făcut.
Cand începe acţiunea?
Scoatem lansetele din grafit de ultimă generaţie. Las’ să dea săracii cu ieftinătăţi, măcar atâta lucru să ne permitem şi noi: lansete din grafit “ultra-high modulus” (ai dracu’ americani, cum ştiu să-ţi ia minţile cu denumiri publicitare), de clasă Medium-Light (adică între 3,5 şi 14 grame putere de aruncare), lungime 7’6’’ în cazul meu, cu acţiune rapidă, ca să-i dai şalăului “ţeapă instant”. Poate că sunt cam puternice pentru biban, însă noi venisem chitiţi pe şalău. La vreo 50 de metri în dreapta noastră, mai mulţi baboieri se înjurau de zor, prieteneşte. Unul avea 14 lansete aruncate. Nimeni nu văzuse urmă de trăsătură şi ăştia veniseră cu noaptea în cap. Genul care n-ar citi vreodată o revistă de pescuit, în nici un caz “Aventuri la pescuit”. Montăm şi mulinetele, cu fir mono, de 0,20 mm (tot pentru şalău). Aţa de pe celălalt tambur o rezerv şalăului.
“Cu ce dai?”, mă întreabă S. “Cu ce dau de obicei la biban: slideri albi, de 5, dar nu mai am decât unul-doi”, îi arăt eu. “Pe cap de 3,5 grame, că vreau să coboare mai repede”, completez. Când s-or termina ăştia albi, mai am şi alte culori - chartreuse cu glitter, cu coada roşie, fosforescenţi etc. S. pune un vierme de 5 cm, un Bass Pro Squirmin cu corp negru şi coadă argintie (model “heavy glitter”).

Lansăm când perpendicular, spre larg, când oblic, ca să prindem structurile care ştim că se află la diverse distanţe de mal (unele la 10 metri, altele ceva mai departe). Acolo e sediul central al teroriştilor. Recuperăm mărunt, cu salturi mici şi dese, lăsăm jigurile pe agăţături, le jucăm pe loc... Normal, începem să prindem. Câte un biban la două-trei lanseuri. Nu-s mari, ca palma, dar fac urât. Le scoate jigurile din gură, îi admirăm puţin, şi-i aruncăm înapoi. Deşi îi eliberăm, continuăm să prindem - contrar unei “teorii” (să-i zicem “urma scapă turma”) care pretinde că bibanul scăpat sperie tot cârdul şi nu mai prinzi nimic.
Să moară şi capra vecinului
Baboierul din dreapta face gură la un moment dat. “Dom’le, nu mai da aici, că-mi iei lanseta!”. Ce contează, că oricum are 14. “Ţi-ai luat baltă? Normal că n-ai unde să le mai lansezi!”, mă iau eu de el. Lansez ceva mai în dreapta şi-i agăţ prima lansetă din stânga, care era lansată mult, mult în stânga. E nevoit să recupereze montura... Până la urmă, le zic “Nu mai daţi aici, că e agăţătură şi rămâneţi fără monturi.”. Poate s-or muta şi ne-or lăsa nouă tot locul de bibani. Înainte de a mă depărta, le arunc un “Oricum aici nu prindeţi nimic, că-i ştiuca ieşită după potol, s-a răcit şi apa şi crapul se duce pe apă mai adâncă”. Se uită trifazic, nu mai zice nimic...

Prindem bibani după bibani... intră şi vreo doi-trei strapazani, la sliderul alb. Vede baboierul şi zice “Uite mă c-a avut dreptate băiatul, aici e răpitor”. Pentru el şi alţii ca el, bibanul nu înseamnă răpitor. Cam ăsta e nivelul marii majorităţi a “baboierilor” de pe la noi.
Rămân fără slideri albi, schimb pe verzi. Merg şi ăştia! Charlie Brewer’s Panfish Slider, 20 de bucăţi, la vreo doi dolari juma’. Îi dau şi amicului unul verde. Parcă prinde mai bine decât cu viermele. Cel puţin, are atacuri mai dese, chiar dacă rata capturilor rămâne constantă. “Mie mi se pare cel mai bun pentru bibani, Slider-ul ăsta”, îi zic eu. “Plus că am prins de multe ori şalău şi ştiucă. Culoarea albă mi s-a părut cea mai eficientă”, îmi expun părerea. Este părerea mea şi nu o vâr nimănui pe gât. Ştiindu-l pe S. cât de chiţibuşar şi reticent e în faţa nălucilor din plastic (adică “twistere”), pentru că el dă mai mereu numai cu viermi (grubs), mă miră să-l aud mormăind ceva de genul “Da, aşa e... nu-i rău sliderul ăsta”.
Kill Bil peste kil
Continuăm să prindem bibani - le-am pierdut numărătoarea. Câţi? Mulţi! Nu sunt mari, dar e super-distractiv. Zice S.: “Auzi, ştii de ce îmi aminteşte frenezia asta a bibanilor?” Iar procedeul “evocării” - de două ori e prea mult în două pagini. Nu ştiu ce vrea să spună, dar mă lămureşte repede: “De o scenă din Kill Bil, prima parte, măi! Atunci când gagica hăcuia la mafioţi japonezi, era sânge pe tot ecranul, şi ăia continuau să vină, parcă erau tâmpiţi, magnetizaţi, nu gândeau deloc”. Da’ n-aveau ce face, erau obligaţi să-şi apere şefa. Aşa şi cu bibanii ăştia.” “Ahaa”, îi zic eu, “adică tu vrei să zici că pe ăia îi mâna datoria aşa cum pe bibani îi conduce instinctul de hrănire, nu?”. Dă din cap, aprobator. “Ar merge şi de un titlu, puţin modificat, bineînţeles...”, gândesc cu voce tare.
Mă întrerupe o serie lungă de înjurături, venită dinspre baboieri, care se mutau cu tot alaiul. Supăraţi că nu prinseseră nimic, ba, mai mult, pierduseră şi destule monturi, s-au dus 200 de metri în stânga ţevilor, cu lansetele montate ţinute în afara maşinilor şi cu un amestec de organe reproductive mestecate printre dinţi.
“Ştii ce?” îi zic amicului, “De-ar fi atârnat ăştia în cârlig, în locul bibanilor, mai întâi le-aş fi rupt gâtul şi abia dup-aia i-aş fi aruncat înapoi, hrană la peşti. Kill and release”.
Bibanii nu mai trag. Schimbăm şi noi locul şi firul. Punem aţă şi ne ducem să prindem şalău, mai sus de ţevi. Scăpăm de idioţi, dăm peste şalăi, în mal, şi-i spargem.
Undeva, pe malurile încă înverzite ale Gostilelor (mai exact, “la ţevi”). Super-baltă de răpitor. Ştiucă mare, şalău barosan şi biban. Dimineaţă de toamnă, cu soarele abia trezit din beţia de peste noapte. Până acum, începutul se prezintă bine - sper să avem şi un pic “vară indiană”, care se întâmplă, de obicei, prin octombrie-noiembrie.
O percepţie umană
Suprafaţa uşor încreţită a apei îmi aduce aminte (celebrul procedeu de “evocare”) de ridurile cerşetoarei de la colţul blocului meu. “Băi, ce se încruntă asta, aşa, la noi?”, mă întreabă amicul cu care venisem, Sorin. “Poate că nu vrea să-i violăm intimitatea”, răspund eu, urmărind undele gâdilate de o adiere superficială.
Peştişori debili sar peste tot din apă, urmăriţi, pesemne, de nişte cocoşaţi negri şi hrăpăreţi, dar cu “faţă” haioasă. Pe cuvânt, bibanul are o faţă de om bun, dacă se poate spune aşa, spre deosebire de ştiucă, a cărei faţă trădează o răutate ascunsă, o latură hâdă, chiar dacă noi ştim că nu-i aşa... deoarece totul e instinct în lumea lor. Ideea asta cu “faţa bună” a bibanului nu-mi aparţine mie, ci unui alt amic, Dragoş.
“Sunt bibanii în mal şi-s puşi pe omor azi”, zice S... “Păi hai să dăm un pic, înainte să mergem pe locurile de şalău”, cuget eu cu glas tare. Zis şi făcut.Cand începe acţiunea?
Scoatem lansetele din grafit de ultimă generaţie. Las’ să dea săracii cu ieftinătăţi, măcar atâta lucru să ne permitem şi noi: lansete din grafit “ultra-high modulus” (ai dracu’ americani, cum ştiu să-ţi ia minţile cu denumiri publicitare), de clasă Medium-Light (adică între 3,5 şi 14 grame putere de aruncare), lungime 7’6’’ în cazul meu, cu acţiune rapidă, ca să-i dai şalăului “ţeapă instant”. Poate că sunt cam puternice pentru biban, însă noi venisem chitiţi pe şalău. La vreo 50 de metri în dreapta noastră, mai mulţi baboieri se înjurau de zor, prieteneşte. Unul avea 14 lansete aruncate. Nimeni nu văzuse urmă de trăsătură şi ăştia veniseră cu noaptea în cap. Genul care n-ar citi vreodată o revistă de pescuit, în nici un caz “Aventuri la pescuit”. Montăm şi mulinetele, cu fir mono, de 0,20 mm (tot pentru şalău). Aţa de pe celălalt tambur o rezerv şalăului.
“Cu ce dai?”, mă întreabă S. “Cu ce dau de obicei la biban: slideri albi, de 5, dar nu mai am decât unul-doi”, îi arăt eu. “Pe cap de 3,5 grame, că vreau să coboare mai repede”, completez. Când s-or termina ăştia albi, mai am şi alte culori - chartreuse cu glitter, cu coada roşie, fosforescenţi etc. S. pune un vierme de 5 cm, un Bass Pro Squirmin cu corp negru şi coadă argintie (model “heavy glitter”).

Lansăm când perpendicular, spre larg, când oblic, ca să prindem structurile care ştim că se află la diverse distanţe de mal (unele la 10 metri, altele ceva mai departe). Acolo e sediul central al teroriştilor. Recuperăm mărunt, cu salturi mici şi dese, lăsăm jigurile pe agăţături, le jucăm pe loc... Normal, începem să prindem. Câte un biban la două-trei lanseuri. Nu-s mari, ca palma, dar fac urât. Le scoate jigurile din gură, îi admirăm puţin, şi-i aruncăm înapoi. Deşi îi eliberăm, continuăm să prindem - contrar unei “teorii” (să-i zicem “urma scapă turma”) care pretinde că bibanul scăpat sperie tot cârdul şi nu mai prinzi nimic.
Să moară şi capra vecinului
Baboierul din dreapta face gură la un moment dat. “Dom’le, nu mai da aici, că-mi iei lanseta!”. Ce contează, că oricum are 14. “Ţi-ai luat baltă? Normal că n-ai unde să le mai lansezi!”, mă iau eu de el. Lansez ceva mai în dreapta şi-i agăţ prima lansetă din stânga, care era lansată mult, mult în stânga. E nevoit să recupereze montura... Până la urmă, le zic “Nu mai daţi aici, că e agăţătură şi rămâneţi fără monturi.”. Poate s-or muta şi ne-or lăsa nouă tot locul de bibani. Înainte de a mă depărta, le arunc un “Oricum aici nu prindeţi nimic, că-i ştiuca ieşită după potol, s-a răcit şi apa şi crapul se duce pe apă mai adâncă”. Se uită trifazic, nu mai zice nimic...

Prindem bibani după bibani... intră şi vreo doi-trei strapazani, la sliderul alb. Vede baboierul şi zice “Uite mă c-a avut dreptate băiatul, aici e răpitor”. Pentru el şi alţii ca el, bibanul nu înseamnă răpitor. Cam ăsta e nivelul marii majorităţi a “baboierilor” de pe la noi.
Rămân fără slideri albi, schimb pe verzi. Merg şi ăştia! Charlie Brewer’s Panfish Slider, 20 de bucăţi, la vreo doi dolari juma’. Îi dau şi amicului unul verde. Parcă prinde mai bine decât cu viermele. Cel puţin, are atacuri mai dese, chiar dacă rata capturilor rămâne constantă. “Mie mi se pare cel mai bun pentru bibani, Slider-ul ăsta”, îi zic eu. “Plus că am prins de multe ori şalău şi ştiucă. Culoarea albă mi s-a părut cea mai eficientă”, îmi expun părerea. Este părerea mea şi nu o vâr nimănui pe gât. Ştiindu-l pe S. cât de chiţibuşar şi reticent e în faţa nălucilor din plastic (adică “twistere”), pentru că el dă mai mereu numai cu viermi (grubs), mă miră să-l aud mormăind ceva de genul “Da, aşa e... nu-i rău sliderul ăsta”.
Kill Bil peste kil
Continuăm să prindem bibani - le-am pierdut numărătoarea. Câţi? Mulţi! Nu sunt mari, dar e super-distractiv. Zice S.: “Auzi, ştii de ce îmi aminteşte frenezia asta a bibanilor?” Iar procedeul “evocării” - de două ori e prea mult în două pagini. Nu ştiu ce vrea să spună, dar mă lămureşte repede: “De o scenă din Kill Bil, prima parte, măi! Atunci când gagica hăcuia la mafioţi japonezi, era sânge pe tot ecranul, şi ăia continuau să vină, parcă erau tâmpiţi, magnetizaţi, nu gândeau deloc”. Da’ n-aveau ce face, erau obligaţi să-şi apere şefa. Aşa şi cu bibanii ăştia.” “Ahaa”, îi zic eu, “adică tu vrei să zici că pe ăia îi mâna datoria aşa cum pe bibani îi conduce instinctul de hrănire, nu?”. Dă din cap, aprobator. “Ar merge şi de un titlu, puţin modificat, bineînţeles...”, gândesc cu voce tare.

“Ştii ce?” îi zic amicului, “De-ar fi atârnat ăştia în cârlig, în locul bibanilor, mai întâi le-aş fi rupt gâtul şi abia dup-aia i-aş fi aruncat înapoi, hrană la peşti. Kill and release”.

Bibanii nu mai trag. Schimbăm şi noi locul şi firul. Punem aţă şi ne ducem să prindem şalău, mai sus de ţevi. Scăpăm de idioţi, dăm peste şalăi, în mal, şi-i spargem.
Pentru a putea comenta acest articol va rugam sa va logati ca membru aventurilapescuit.ro sau daca nu aveti cont va puteti inregistra.
Ce parere aveti despre noua revista Aventuri la Pescuit?


Solunar 2010
