Mesagerii Deltei

Niciodată un alt loc nu m-a bulversat aşa cum a făcut-o Delta, până într-acolo încât nu-mi va mai fi uşor să pescuiesc în lacuri, fie ele chiar locuite de monştri. Delta te face mai umil, mai modest, pentru că sfidarea pe care ţi-o lansează este inumană, grandioasă, este esenţa însăşi a pescuitului la crap, ajuns la paroxism. de Philippe Lagabbe

Din Delta Dunării nu vii, aşa, pur şi simplu, ci revii cu picioarele pe pământ…

Apoi nu trece o singură noapte fără ca misterul sălbaticelor ape să nu bântuie spiritul pescarului de crap. Nu trece o singură zi fără să te gândeşti că în nord-estul României, la graniţa cu Ucraina, se trece într-o altă dimensiune, extremă, abundentă de frumuseţe şi viaţă, care se dezvoltă inexorabil pentru a se pierde în Marea Neagră. De la Tulcea la Sulina, pe planeta verde şi albastră, pe deasupra plaurilor luxurianţi, pelicanii albi, negri şi portocalii care păzesc Delta ne induc obsesia întoarcerii în direcţia acelor ape, în care crapii nu au nume, iar cei pe care îi prinzi nu vor mai fi capturaţi niciodată.

Delta Dunării este o imensitate magică, hipercomplexă, în acelaşi timp fragilă şi puternică. Acolo, spiritul aventurii se contopeşte cu vântul şi parfumurile subtile ale celor 1680 de varietăţi de flori cunoscute. Purtat de zborul a mai bine de 320 de specii de păsări, acest spirit al resurecţiei traversează 580.000 de hectare, un univers acvatic care disimulează mii de secrete. Cel care pătrunde aici şi pescuieşte în această lume se regăseşte într-o piaţă cosmică stranie: armonia cu Natura, spaţiu de desfăşurare a visurilor de neimaginat, o formă de abandon languros, care constă în a te lăsa vrăjit zi după zi, până când cel venit să prindă peşte este prins el însuşi.

Mediul
Un mediu deltaic este mult mai complex decât un lac mare sau un râu, măsurându-se la scară planetară. Toti crapiştii care pescuiesc în râuri ştiu că nivelul şi culoarea apei sunt factori determinanţi. După părerea mea, trebuie luată serios în considerare şi temperatura maselor lichide. În cazul Dunării, la sfârşitul periplului ei european spre Marea Neagră, ne putem imagina uşor efectele produse de căderile de zăpadă şi de ploi. Este un element pe care credeam că l-am luat în considerare, până când am devenit conştient de dimensiunea mea liliputană în faţa acestui gigant al naturii. La 23 aprilie 2004, Delta întâmpina primul Bizon (n.red.: trimitere la porecla lui Philippe Lagabbe, Le Bison) din istoria ei! Nivelul apei era cu doi metri superior celui normal, iar culoarea fluviului era cea a cafelei cu lapte – într-o manieră discretă, însă, care mă va orienta către munca de fotograf pentru pregătirea turului Carpe No Limits, care urma să aibă loc cinci săptămâni mai târziu. Un interval de timp suficient, credeam, ca să avem, la timpul potrivit, condiţii apropiate de Nirvana. Calcul complet greşit, pentru că, la 1 iulie, situaţia nivelului apei era identică sau aproape. În Europa, după ştiinţa mea, poate doar cu excepţia Padului, în Italia, şi a Volgăi, sunt rare râurile sau fluviile cărora le trebuie atât de mult timp pentru a-şi regăsi aspectul în ochii pescarului. Între cele două călătorii ale mele, lacurile se îmbrăcaseră cu hainele a mii de nuferi şi un element nou apăruse pe canalul Babina, pe care pescuiam.

Fluviul începea să se limpezească, alternând mari pete brune cu vinişoare de albastru marin. Un fenomen cunoscut de pescarii locali: din cauza forţei curentului şi turbidităţii apelor, pe o perioadă care se prelungeşte pe durata a trei luni şi jumătate, activitatea crapilor din fluviu, în căutarea hranei, este aproape nulă. În alte locuri, am prins destui crapi în plină perioadă de depunere a icrelor, desigur cu un randament inferior celui normal, dar nu aş fi crezut că aşa ceva este posibil. Iată influenţele majore, create de însăşi natura locurilor.
Localizarea
Este bine de ştiut, aparenţele sunt înşelătoare la pescuit. Braţul fluviului poate părea gol, chiar dacă nu este; în acest moment, putem spune că este mai puţin locuit, din mai multe motive.
Culoarea apei din canale şi lacuri este radical diferită, iar amestecul acestor ape cu cele ale fluviului oferă un contrast uşor de sesizat. Dacă unii crapi nu părăsesc niciodată marii curenţi, se pare că la debutul sezonului o parte importantă a peştilor îşi alege domiciliul în zone diferite ale fluviului, după criterii stabilite chiar de peşti. Cantitatea de hrană naturală este pur şi simplu fenomenală şi fără egal faţă de tot ceea ce am văzut în altă parte. Nenumărate sunt scoicile, melcişorii sau melcii fără cochilie, dintre care am colectat cam 10 kilograme în mai puţin de o oră! În această foşgăială de viaţă acvatică, ceea ce te frapează este marea discreţie a peştilor, pe care mai mult îi ghicim decât îi vedem, în ciuda unor adâncimi mici.

Există câteva explicaţii. Crapii nu simt nevoia să trăiască în banc sau cu trupa; ei ocupă perfect şi într-o manieră aproape individuală integralitatea apelor, nefiind nici un loc în care n-ar trebui să se afle! Doar câteva bule de aer, câteva umbre furişate trădează discreţia peştilor, dar impresia majoră, care persistă şi tulbură spiritul, rămâne că totul este pustiu.
Lucru acesta devine şi mai evident în perioada depunerii icrelor, când te-ai aştepta la mari aglomerări zgomotoase şi spectaculoase. Nici vorbă de aşa ceva. In Franţa, perioada de depunere a icrelor este observată, pentru că zonele de reproducere sunt delimitate şi, fără excepţie, puţin numeroase. În Deltă, suportul vegetal este astfel făcut, încât există nenumărate locuri potenţiale pentru depunere – ar putea fi altfel în cel mai mare stufăriş al lumii? Adâncimile canalelor naturale, care sunt rareori mai largi de opt metri, şi ale ghiolurilor sunt mici. Astfel, temperatura apei la începutul sezonului este, în medie, superioară cu două grade faţă de apele curgătoare – lucru care nu trebuie neglijat şi care influenţează în mod evident activitatea peştilor în căutarea hranei. Din momentul în care soarele se instalează definitiv şi încălzeşte sufletele, anulând ideea că în Est nu este niciodată cald, se produce un fenomen al cărui efect asupra peştilor trebuie înţeles. Într-un interval de opt zile, un canal lung de mai mulţi kilometri sau un lac de 500 de hectare poate fi invadat de ierburi, până la a face imposibilă deplasarea cu barca fără să ridici motorul pentru curăţarea elicei la fiecare zece metri! Acest fenomen îngrijorător poartă numele de eutrofizare. Cu alte cuvinte, o acumulare treptată de rămăşiţe organice, în apele stagnante, datorată activităţii metabolice a vietăţilor care le populează, provocând sărăcirea apelor în oxigen. Lipsindu-i oxigenul, crapul îl va regăsi în fluviu. Această mişcare este greu de controlat şi imprevizibilă. Încă o dată, Natura este cea care decide. De exemplu, 2003 a fost marcat de o caniculă pe care şi-o aminteşte toată lumea şi de un nivel scăzut al apelor pe care Dunărea nu îl mai înregistrase de 60 de ani. În consecinţă, conform indicatorilor de încredere care sunt pescarii profesionişti din Deltă, fluviul începuse să producă mai devreme cu două luni! Crapii care se întorc în fluviu găsesc arbori scufundaţi şi hrană naturală omniprezentă, pe un substrat deosebit.

Potrivit pescarilor localnici, există două familii distincte de crapi, identificabile prin culoare. După părerea mea, nu e vorba decât de una singură, varietatea torpilă. Constatarea pescarilor români este interesantă, dar cred că e inexactă. Explicaţia este fenomenul de mimetism, pe care îl cunoaştem, crapii din baltă sunt mai închişi la culoare decât cei din Dunăre. La ieşirea din vegetaţia lacurilor şi canalurilor, se petrece cu ei un fenomen identic cu cel care se petrece la ştiuci, peştele împrumută culoarea apei. De aici şi până la a explica de ce unii crapi se adăpostesc în baltă, în timp ce îşi petrec toată viaţa în fluviu e o distanţă pe care n-aş îndrăzni s-o parcurg, cu scuza că, oricât te-ai strădui, nu-ti ajunge o viaţă de om ca să cunoşti Delta.

Dacă am reuşi să cunoaştem legile Naturii, care reglează răspândirea crapului pe un lac sau pe un fluviu, pescuitul la crap ar face un pas uriaş, echivalent cu progresul ultimilor 20 de ani. Nu se întâmplă aşa, ceea ce este un lucru bun...
Nu toţi crapii ajung în marele curent al fluviului. Cei mai puţin... întreprinzători se vor ascunde sub miriadele de nuferi care străjuiesc canalele şi micile ghioluri cu care acestea se întretaie pentru a deveni o veritabilă capcană naturală inexpugnabilă, în care şi noi ne puteam învârti în cerc dacă nu ne-am fi slujit de extraordinarul simţ al orientării pe care îl au ghizii români, pentru care un vas cu un motor de 200 de cai putere pare doar o jucărie teleghidată.

Evident, după ce citiţi, puteţi să vă întrebaţi de ce nu pescuim în părţile calme, dacă fluviul este dezlănţuit. Simplu, pentru că, obligat de stuf, pământul are puţine drepturi. Este imperativ să foloseşti o barcă, pe care să accepţi să locuieşti mai multe zile, ceea ce este ieşit din comun, ca şi acea viziune halucinantă, care mi s-a prezentat sub forma unei căprioare şi, mai apoi, a unui mistreţ. Adică, animale care populează această lume mişcătoare, alături de vidră, vulpe, fazan. Îmi imaginez încă şi mai greu viaţa acestor animale şi înţeleg mai bine sensul cuvântului sălbatic. Este un cuvânt valabil pentru fluviu, a cărui alianţă cu Natura sporeşte şi mai mult influenţa mediului asupra pescuitului.
Acţiunea
În compania lui Sylvain Remetter, rebotezat cu dragoste Păstruga Sylvain, Conte de Murfatlar, datorită unei istorii incredibile la care am fost martor şi care priveşte un sturion, am navigat îndelung pe apele concesionate de prietenul Robert Răduţă. Sylvain, originar din Strasbourg, îşi împlineşte destinul în Deltă, într-un univers care este numai al lui. Acolo, este ca acasă, mai mult chiar decât crede. Graţie exageratei sale ospitalităţi, nu fără emoţie, am aflat că sunt abia al doilea francez care vine aici. Această emoţie nu a făcut decât să se amplifice, când am aflat că Sylvain, care a învăţat limba română, nu mai vorbise franceza sau dialectul său alsacian de mai bine de un an.

Periprava este ultimul sat românesc înaintea Mării Negre. Este punctul de plecare al lungii mele navigări pe braţul Chilia şi apoi pe Babina şi Cernovca. Pentru a înţelege dificultăţile naturale ridicate de fluviu şi, astfel, influenţa sa asupra pescuitului, ar fi trebuit, dacă aş fi îndrăznit, să intru în Pădurea de Nisip din Letea, un loc unic în Europa, situat cam la 20 km de pădurile din Periprava. Este un amestec extraordinar de copaci de diferite esenţe, dintre care multe sunt rare, liane, iar în luna mai, câmpuri de lăcrămioare, mari cât două terenuri de fotbal. Verdele se şterge, pentru a face loc giganticei culori a dunelor de nisip alb, în care, dacă săpăm puţin, găsim scoici şi cochilii. Este un decor suprarealist, care te lasă mut! La primul contact, ceea ce frapează este că puţine locuri se apropie de profilul haotic al acestei rezervaţii naturale cu acces limitat, unde găsim braţe şi canale de-a lungul cărora am făcut o îndelungă recunoaştere, ajutaţi de un sonar Lawrence de ultimă generaţie.
Fundurile pe care le-am cercetat oferă o mare varietate a reliefului. Aici treci de la o fosă de 33 de metri adâncime la un platou lung de mai multe zeci de metri, sub şapte metri de apă, o rupere de nivel şi, apoi, din nou adâncimi între nouă şi 15 metri. Ceva mai încolo, fundul este la zece metri, pentru ca, spre malul celălalt, să fie de numai patru. În mijlocul a ceea ce trebuia să fie substratul convenţional al unui curs de apă, putem da peste mari adâncimi, dar şi peste platouri foarte înalte. Astfel de profiluri poţi găsi aproape la fiecare treizeci de metri, pe distanţe de mulţi kilometri. Cred că am spus destul pentru a înţelege că multitudinea anarhică de locuri şi de adâncimi nu favorizează un pescuit orientat spre concentrarea peştilor.
Pe Babina, teatrul luptei noastre, puterea curentului pare să interzică şi cel mai mic viraj care l-ar putea încetini. Inutil să pui un plumb de 150 de grame, trebuie să lestezi cu minim 240 de grame. Un forfac din fir textil Dressen X, lung de 70 de centimetri, o mulinetă care lucrează ca Scorpium 7009 FD de la Sert, cu un monofilament de minim 0,40 şi o vargă de 3,5 livre, iată armele care îţi permit să speri să câştigi.

Crapii comuni scurmă cu boturile lor la adâncime şi la căderile de nivel. O torpilă de cinci kilograme te năuceşte cu forţa ei, înainte de a se arăta – dacă nu găseşte un obstacol… Curentul este mediul predilect al crapilor şi ei ştiu perfect să îl folosească, într-atât încât companionul meu de pescuit, Claude Nicole, striga la fiecare astfel de luptă cu un obuz auriu: e somn, e somn!
Împreună cu Xavier Paolozzi, alias Ledman, pescuiam într-un loc în care ne reveneau fiecăruia un braţ de mai multe sute de metri. O montură lansată la 15 metri în amonte, pentru a urma o scufundare controlată, ca să se aşeze 25 de metri mai la vale, într-un loc unde apa are nouă metri, la baza unui versant, este o montură câştigătoare. Cele două lansete aruncate pe un platou situat la adâncimea de doi metri şi jumătate, într-un curent evident mai slab, nu au avut nici o trăsătură.

O metodă este să legi barca de craca unei sălcii, în lungul curentului şi să faci o nădire de apel, cu boilies. A doua metodă constă în a urma un traseu cu mai multe vaduri, oprindu-te pentru 90 de minute la fiecare – metodă mult mai rentabilă şi deosebit de incitantă, în comparaţie cu pescuitul pe un vad fix, desigur, în funcţie de condiţiile de moment. Unii au folosit cu succes mămăliga. E o mâncare locală, nimic altceva decât făină de porumb pusă în apă clocotită, fiartă cu mare meşteşug, până se obţine un fel de prăjitură destul de solidă, cu o frumoasă culoare galbenă, pe care o tăiem în cuburi cu latura de trei centimetri. Am încercat-o, în apă stă cinci, şase ore pe cârlig şi prinde peşte. Cu riscul de a-i decepţiona pe partizanii montajelor sofisticate şi ai boiliesurilor vrăjite, am prins crap adevărat. Solid, simplu, eficace, cu angajamentul unui războinic, cum ar zice Sylvain, pescuim, nu glumă!

Aventura
A prinde un peşte în Delta Dunării are o valoare, pentru a nu spune savoare, particulară. A pescui în condiţiile extreme pe care le-am întâlnit acolo nu este o sinecură. Această experienţă este singulară şi poate crea pescarilor începători multe necazuri de natură tehnică sau le poate submina moralul, dacă nu este de fier. Poate deveni chiar periculoasă, dacă vântul care urcă dinspre Marea Neagră se decide să fie sălbatic, înaintea unui apus de soare fabulos. Se pare, dar asta rămâne să fie dovedit, că acest vânt are o influenţă mică asupra vieţii crapilor, însă poate schimba cursul unei vieţi. Pe vânt puternic, este sinucigaş să ieşi cu barca, fie şi cu motor, pentru că acţiunea vântului poate duce chiar la oprirea înaintării; iar valurile o pot umple cu apă în mai puţin timp decât ne trebuie nouă să o spunem! Această aventură este însă posibilă, pentru că se întâmplă în paradis şi nu în infern, iar ghidajul şi organizarea lui Sylvain Remetter sunt exemplare. E nevoie însă de răbdare, pentru că nici eu, nici pionierii care mi-au fost egali nu avem pretenţia că stăpânim subiectul.

Cu siguranţă, există crapi comuni enormi, torpile mai mari de un metru şi zece, în apele Dunării. Nu mă las stăpânit de propriile-mi constatări. Trăsăturile pe care le-am avut erau prea distanţate în timp ca să cred că peştii trec în banc pe deasupra nadei. În unele locuri, trebuie să munceşti din greu ca să prinzi bine. Cu un crap de 14 kilograme, pe care îl voi ţine minte cât voi trăi, am avut şansa să capturez cel mai greu peşte al turului şi toţi ne-am dat seama că am avut de-a face cu peşti tineri, al căror comportament este puternic influenţat de o mare densitate de somni mari, care vânează noaptea.
Misterul dăinuie, o fereastră foarte mică abia s-a deschis asupra altei lumi. Vreau să pescuiesc când condiţiile sunt optime, vreau să pescuiesc în acele locuri pe care le-am văzut pe braţul Chilia şi pe platourile aproape magnetice ale braţului Cernovca. Vreau să văd dacă Dunărea albastră are reflexe de aur, dar mai vreau, umil, să am o modestă contribuţie, un gest de iubire pentru unul dintre ultimele pământuri sălbatice.

De-a lungul generaţiilor, Delta Dunării a suferit răni provocate de om. Acesta din urmă este parte a Deltei, iar existenţa lui nici nu se pune la îndoială. Aşa cum mi-a explicat, într-o franceză exemplară, Virgil Munteanu, fostul Guvernator al  Rezervaţiei Biosfera Delta Dunării, trecutul a lăsat urme adânci. A domnit o oarecare anarhie în ceea ce priveşte pescuitul profesionist, "industrial". Recoltele, nu trebuie negat, au fost masive. Cum ar putea fi altfel, când un crap poate ameliora viaţa familiei unui pescar? Poluările trecutului nu sunt o închipuire, iar nimicirea sturionilor de pescarii ucraineni nu e o invenţie. Sunt martor că i-am văzut operând zi şi noapte, în timpul prohibiţiei. Misiunea Biosferei este nobilă, dificilă şi imensă cât Delta. Îmi doresc din toată inima ca Delta, care trăieşte mulţumită măsurilor exemplare ale Guvernului Român, care luptă, să reziste enormei presiuni economice din partea ţărilor industrializate, a "particularilor" pentru care a respecta patrimoniul mondial al UNESCO înseamnă să construieşti hoteluri. În fine, ca nebunia ucrainenilor, care vor să sape, să distrugă Delta, construind un canal maritim de coşmar, să întâlnească o opoziţie atât de fermă, încât generaţiile viitoare să poată visa, treze, la fel ca pescarii francezi care îşi vor aminti toată viaţa ceea ce au trăit aici, că visele nu folosesc la nimic dacă nu sunt construite, aşa cum o fac acum cei care se consideră Mesagerii Deltei.

Traducere de Alexandru Epuran