Cuba libre la tarponi

Insula Cayo Coco se află în partea centrală şi de nord a Cubei, scăldată de Oceanul Atlantic. Pe reciful de corali au fost construite diguri care susţin şoselele de legătură cu insulele Cayo Guillermo (la vest), Cayo Romano şi Cayo Paredon la est. Cayo Coco şi Cayo Guillermo găzduiesc hoteluri elegante, de trei până la cinci stele, pentru toate bugetele. Cayo Romano şi Cayo Paredon au numeroase plaje cu apă mică, ideale pentru pescuitul la bonefish. Din când în când mai trece şi câte un rechin, care dă emoţii doamnelor şi domnişoarelor de pe plajă. Asta pentru că bărbaţii sunt plecaţi la agăţat baracude, snaperi, tarponi, toni şi dorade. de Sorin Comşa
Originar din Braşov, a concurat la naţionalele de muscă ale României între 1988-1999. Graţie titlului de vicecampion din 1991, în 1992 a concurat la Mondialele de Muscă din Italia. Un steguleţ primit de la echipa Canadei se pare că a fost predestinat să-l treacă oceanul în 2000, actualmente locuind în zona Toronto, regiunea Ontario.

În 2004 şi 2005 a participat la Mondialele de Muscă cu echipa Canadei. Anul 2006 i-a adus o medalie de bronz la Naţionalele Canadei.


Localizare temporală: sfârşitul lunii martie 2007.
Personaje: Eu (autorul), fiul lui tata, el alpinist medaliat, dezamăgit că nu i-am călcat pe urme. Eu medaliat, dar la concursuri de scăldat muşte pe râuri şi lacuri.
Lore, nevasta mea, cu diverse pretenţii şi ifose ca orice nevastă.
Emilia, fiica, încă se luptă cu manualele de clasa a 3-a, nerăbdătoare să ajungă pe plajă.
Protagoniştii de mai sus au achiziţionat cele trei bilete necesare şi şi-au pregătit paporniţele pentru o revoluţie. Trăiască Cuba!

Duminică. Aeroportul internaţional Toronto.
După ce predăm valizele, trecem bagajele de mână prin scannere. Grămada de mulinete dintr-o geantă apare pe ecran şi o tânără simpatică îmi cere să prezint ‘armamentul’ la control. Apoi ia mulinetele la pipăit şi verifică dacă rulmenţii sunt la locul lor. Aş vrea să fiu şi eu în locul mulinetei, dar sunt cu nevasta şi Emilia. Trecem cu bine şi de asta şi după o scurtă aşteptare ne urcăm în avion. După 3 ore şi ceva, debarcăm pe aeroportul Jardines Del Rey (Grădinile Regelui) în Cayo Coco. Urmează verificările de rigoare şi încă o deschidere de geantă, de data asta cerută de un domn voinic, bronzat bine, în uniformă militară - categoric nu mai vreau să fiu mulinetă. Apoi ne îmbarcăm în autocar şi ajungem la hotel. O faţă de purcel ne repartizează camera. Nu era ceea ce ne aşteptam, aşa că bat drumul înapoi la recepţie. Comisionarul ciripeşte ceva în spaniolă cu o doamnă drăguţă, care ne promite o cameră mai bună a doua zi, când pleacă un grup de turişti. Ne spune şi numărul camerei şi plecăm în inspecţie. Pe dinafară. Camera pare în ordine, e la etajul 1, aproape de piscină, de bufet şi de Pasarela Hemingway.
Ne trezim şi facem prima inspecţie la bufetul-restaurant. Câte o omletă cu tot ce se vede pe masă (şunci, brânzeturi, ciuperci…) ne linişteşte pentru câteva ore. Plus ceva fructe şi produse de patiserie. După micul dejun mă întâlnesc cu un ghid cubanez şi planificăm un pescuit la bonefish. Până atunci, fuga la plajă şi la baie. O pasarelă de lemn îmbrăţişează oceanul până la vreo sută-două de metri de la mal; pe arcada ei scrie frumos ‘Pasarela Hemingway’. Observ câţiva pescari şi înfiripez un prim dialog: ‘Bună, cum merge pescuitul?’ Unul mai vorbăreţ îmi prezintă situaţia : snaperi la juma de kil sau mai mici, la bucăţică de crevete. Snaperii sunt un fel de bibani de apă sărată, la fel de forţoşi, dar mult mai mari. La câţiva metri, un pelican de la controlul vamal aşteaptă să-şi ia dreptul. Cum se prinde ceva, vine în inspecţie şi devine agresiv. Pescarii îi dau cu băţul peste cioc, apoi eliberează peştii. Timpul trece, vine ora H şi mergem să schimbăm camera. Decartăm 5 pesos ca mulţumire şi purcedem spre noua reşedinţă. Despachetăm arsenalul şi ne întoarcem la baie. Spre seară pregătesc mulinetele. Ca să le pot lua în bagajul de mână, am dat jos firele şi acum trebuie să le pun la loc.

A doua zi vizităm celelate hoteluri din reţeaua de hoteluri Sol-Melia. Vi le recomand cu căldură. Cele cu stele mai multe oferă mai multe sortimente la mâncăruri, program de varietăţi seara şi chiar şi o mică grădiniţă pentru familiştii care vor să evadeze ‘de doi singuri ‘.

După două zile de aşteptări, am pornit în căutarea canalelor pline de tarponi sau cel puţin aşa menţionau sursele mele, însoţit şi de restul clanului. Într-un târziu, spre seară, am găsit o lagună care părea darnică, cu excepţia unor nămoluri care trebuiau trecute şi pe care le-am lăsat pentru a doua zi. Am făcut stânga-mprejur spre hotel, unde ne aştepta masa de seară şi bine meritatele lichioruri cubaneze şi dansatoarele din programul artistic, binevenite după încă o zi de stat degeaba.
Mic tratat de tarponaj.
Dis-de-dimineaţă, m-am dotat cu echipamentul de scufundare, ca să văd ce mişcă pe sub pasarela Hemingway. O mulţime de peşti, inclusiv snaperi - pe ceilalţi nu ştiu cum îi cheamă, că n-au vrut să spună. Apoi am găsit o grădiniţă de baracude, cam la juma’ de metru bucata, pitite printre piloni. Şi cum priveam eu galeş la ele, apare şi mămica lor să vadă dacă le-a supărat cineva. Ceva mai mare decât piciorul meu… După-amiază am ajuns la locul cu pricina, laguna descoperită ziua anterioară, şi, după ce am trecut nămolurile, am constatat că apa era prea mică! Bună treabă. Alte căutări, alte nămoluri, tot fără tarponi. Într-un târziu, îmi iau inima în dinţi şi, la un hotel vecin, ‘întreb’ cu mâinile un security care se ascundea de soare într-o căsuţă de 1x1m. Îi spun cuvântul magic ‘tarpon‘. Dă din mână ca autostopiştii, arătând spre spatele lui. Repet întrebarea cu mâinile, dar mai adaug elemente noi: îi arăt băţul de pescuit, dau din mână ca mulineta şi cârâi ca o frână dezmembrată de un peşte mare...
El o ţine una şi bună. Mă gândesc că e ‘dus’ şi dau să plec. Da’ de data asta nu se lasă el, vine după mine şi îmi face semne. Mă fac c-am priceput, dau roată la căsuţă, după cum mi-a arătat, ocolesc nişte mărăcini şi văd tarponii. Să-mi sară bronzolul de pe piele…
Am trecut canalul pe un podeţ şi m-am înfipt în malul mâlos, gata de atac. Vij-vij de două ori şi firul s-a întins coardă. În spatele meu erau doi palmieri şi o rafală de vânt mi-a purtat musca printre crengile lor. Captura era ‘de măsură’ şi trăgea tare.
Ies din nămol, urc malul, dezgăţ musca şi reiau calvarul; cu multa grijă!

Un lanseu, două, douăzeci. Tarponii, nimic. Se plimbă de la un capăt la altul al canalului şi, din cauza reflexiei soarelui şi a faptului că e mâzgă pe apă, nici chiar cu ochelari polarizanţi nu-i văd.

La tarpon, poziţionarea muştei e foarte importantă. Lanseul şi recuperarea trebuie calculate astfel încât, atunci când tarponul vede musca, aceasta să fie uşor deasupra peştelui şi să se îndepărteze de el - gura tarponului e ca la crapul fitofag sau ca o mufă de aspirator întoarsă în sus. Dacă musca vine spre el, îl sperie. Peşte prost; aş vrea să văd un om flămând care se sperie când vine o friptură spre el…

După un timp, probabilităţile îşi fac datoria, musca pică bine şi tarponul atacă. Cârligul se înfige în fălcile osoase şi urmează primul salt. Ridic băţul, contrez şi firul flutură liber ca un steag de 1 Mai.
Când tarponul sare ideal, băţul trebuie îndreptat spre peşte, iar vârful băţului trebuie introdus în apă. În acest fel, apa preia burta existentă în fir (atunci când e cazul) şi, de asemenea, previne înfăşurarea firului în jurul peştelui. Sau, cel puţin la sărituri, trebuie îndreptat băţul spre peşte. Asta reduce forţa necesară pentru derularea firului de pe mulinetă şi reduce şocul în fir, cârlig şi băţ.

Nu uitaţi reglajul frânei: slăbiţi frâna la maxim, strângeţi firul de muscă între buzele uscate şi trageţi de fir cu buzele, în timp de strângeţi progresiv frâna. Când firul începe să scape printre buze, frâna a ajuns la 0,5 kg forţă de frânare. Pe măsură ce firul se desfăşoară de pe tambur, diametrul spirei scade şi creşte forţa de frânare. Un alt factor îl constituie poziţia băţului. Cu cât este mai aproape de verticală, cu atât creşte frecarea cu inelele. Ca idee generală, o frână reglată iniţial la 0,5 kg, în timpul luptei cu peştele va exercita o rezistenţă între 4-6 kg, în funcţie de cât fir s-a derulat de pe tambur şi de poziţia băţului. Forfacul trebuie să aibă cam 3,60 m, pentru că tarponii sunt foarte sperioşi. Când alegeţi grosimea, ţineţi cont de faptul că tarponii au gura tare şi firul se roade. În sezonul secetos apa din anumite lagune e foarte limpede şi e indicat fluorocarbonul. Pentru tarponi de până la 80 cm, eu am folosit 0,22, dar l-am schimbat des. La tarponii mari, în ocean, la capătul forfacului se leagă o bucată de fir mai gros (25-50 kg, lung de 50 cm, numit în engleză ‘shock leader’ sau ‘bite leader’) de care se leagă musca. Acest forfac va rezista mai bine fălcilor osoase în timpul luptei cu peştele. În timpul recuperării, vârful băţului se ţine tot timpul aproape de apă. În general, pescuitul se face ‘la vedere’ - aşteptaţi ca peştele să apuce musca şi să se întoarcă. Apoi se face o înţepare, folosind mâna cu care trageţi de fir. Trageţi scurt şi energic, apoi ţineţi degetul mare şi arătătorul ca un inel prin care să ghidaţi firul. În acest fel, buclele aflate la picioare nu se încurcă în jurul mulinetei. Vârful băţului trebuie să rămână aproape de apă. Abia după ce peştele şi-a terminat repriza de sărituri începeţi pompajul.

Joi. Scopul scuză mijloacele.
Mă înfiinţez din nou la locul cu tarponi. Aflu de la alt ‘security’ că, dacă trec drumul, dincolo de perdeaua de copaci, găsesc alt canal. Schimb locul şi constat că un mal e liber de vegetaţie. Prind câţiva şi ratez mai mulţi. Un tarpon de peste un metru, probabil primarul lagunei, se plimbă agale, cu înotătoarele la spate. Încep să trepidez. Din păcate, e aproape de malul celălalt, în apă de vreo 30 cm. N-are nicio grijă, spre deosebire de mine care încerc să lungesc lanseul şi să-i aşez musca în farfurie. Zadarnic; se opreşte în umbra unui copăcel. Gurile rele spun că, după ce mi-am pierdut răbdarea aşteptând să iasă la lumină, am aruncat cu pietricele, încercând să-l fac să plece din ascunzătoare. Dar nu-i adevărat! Eu, de fapt, am aruncat cu bolovani. Mari, din ce în ce mai mari.
Vineri. Plaja Pilar
La capătul insulei Cayo Gillermo, e amplasată plaja Pilar. Un trenuleţ ne ia în cârcă din faţa hotelului la 9 :00 dimineaţa şi, pe un drum plin de hârtoape, ne tot duce vreo 40 de minute. Pentru canadieni hârtoapele sunt motiv de amuzament. Nouă ne amintesc de drumurile de acasă…

Mecanicul trenuleţului ne face atenţi cu sirena; în lagunele de la marginea drumului sunt câţiva flamingo sălbatici. Ajungem la destinaţie. Hârtoapele le-au făcut fundul praştie la canadieni şi englezi. Nouă nu, că avem antrenament din România. Avantaj, noi! Grupul de turişti se răsfiră pe plaja pustie. Soţia şi fiica rămân cu ceilalţi turişti la plajă, în timp ce eu lungesc pasul către malul stâncos care se vede la orizont. După un kilometru îmi dau seama că n-am luat apă cu mine. Mă uit scurt înapoi şi măresc pasul. În fond, nu am decât 2-3 ore de pescuit până când trenuleţul ne duce înapoi. Am răbdat eu multe la viaţa mea. Şi pentru pescuit şi mai multe…

Un sfat: dacă ajungeţi în Cuba şi nu ştiţi unde să pescuiţi, întrebaţi personalul de la bar dacă e vreunul dintre ei pescar. Apoi, o dată ce aţi identificat pescarii, îi trataţi cu nişte cârlige şi fire de pescuit şi o să aflaţi de la ei mai multe decât de la ghizii pe care îi plătiţi cu bani grei. Explicaţia e simplă: ghizii vor să vă ia banii, nu să vă spună unde puteţi merge la pescuit fără ei. În Cuba nu vă trebuie niciun fel de permis de pescuit. Din păcate, nici nu aveţi de unde cumpăra beţe, cârlige, fire.

Revenind la Plaja Pilar, am tot mers până m-am săturat şi tot n-am ajuns la pintenul desenat de barmanul de la hotel. Am decis să încerc într-un loc unde un bolovan de pe mal mă ferea de vântul care bătea cu 40-60 km/oră. Folosesc un Silstar antic, reparat de nea Pârvu de la Arrow, pe care acu vreo zece ani mi l-au crăpat somnii şi crapii din Deltă. Silstarul încă mă serveşte cu cinste şi mă leagă de el atâtea amintiri că nu l-aş da pe zece carboane noi. Îl întind, fac montura şi vijjjj… cât mă duce plumbul. Întind firul şi mă uit la ceas. După 30 de minute recuperez să verific. Cârligele, curate şi lustruite! Au mâncat ‘cubanezii’ şi au lins şi farfuria. Repet manevra de încă două ori, apoi decid să schimb locul. Poate dau de pomul lăudat. Merg întins încă o jumătate de oră pe malul dur, format din piatră de coral. Ajung la un loc unde malul coteşte la 90 de grade. Aici este; arată superb. După cot nu e vânt deloc, nici valuri, iar apa e mai limpede şi aproape turcoaz. La 20 de metri de mal, pe fund, se vede o pată mare de vegetaţie. Apa e adâncă începând de la mal, însă, în grabă să lansez, cine a mai stat să o măsoare?! Probabil, 3-5 metri. Lansez în faţa petei de vegetaţie şi aşez băţul pe mal. Slăbesc frâna la maxim şi aşez un bolovan pe mânerul telescopului. Între timp, îmi reamintesc discuţia cu barmanul:
Eu: Cum faci montura?
El: Cu un cârlig MARE, pe o strună de oţel lungă de 40-50 cm, apoi un vârtej.
Eu: Şi plumbul?
El: Culisant pe fir, deasupra vârtejului. Firul recomandat, 0,45-0,50 mm sau 30lbs, după marcajele americane. Mulineta, cel puţin mărimea 60, preferabil 70-80. Ideea e să aveţi 200 m de fir pe tambur, pentru că peştii din ocean sunt tare supărăcioşi când simt cârligul…
Eu: Şi pun o bucăţică de shrimp pe cârlig?
El: (Se uită la mine şi râde…şi râde…) Dacă vrei peştişori pentru momeală, da, pui o bucăţică de shrimp. Dacă vrei peşti serioşi, pui tot shrimpul.
Eu (Cu ochii ieşiţi din orbite ca un melc): TOT SHRIMPUL???
Fraţilor, tot shrimpul (adică tiger shrimp din ăla mare şi gri) e lung de 17 cm, că l-am măsurat.
La câteva sute de metri, două păsări fregată planează ajutate de vânt. Încerc să le pozez, dar zoom-ul nu mă ajută destul. Un cârâit scurt îmi schimbă mie zoom-ul şi îl îndreaptă spre băţ. Vârful trepidează şi încă un metru de fir zboară de pe tambur. Ridic telescopul, strâng frâna şi, când burta firului dă să se ridice din nou, înţep scurt. Aduc la mal un ac de mare de peste juma’ de metru.
Îl pozez, îi dau drumul înapoi, pun momeala pe cârlig şi lansez din nou. De data asta am aruncat departe, dincolo de pata de vegetaţie. Nu trec cinci minute şi firul pleacă de pe tambur de parcă s-a dat startul la atletism, 100 de metri plat. Trece linia de sosire şi se opreşte să gâfâie puţin. Ridic băţul şi repet ritualul: strâng frâna şi urmăresc burta firului. Dau înţepătura şi braţul dă să-mi sară din umăr. Peştele pleacă mult în dreapta şi aproape trece dincolo de cotitură. Mă trec fiorii: dacă firul ajunge în contact cu stâncile, se rupe instantaneu. Sunt prea departe ca să fug pe mal, dincolo de cot. Strâng frâna şi forţez băţul. Ori eu, ori peştele; dacă n-o fi cumva vreun scafandru…

Mai fură câţiva metri şi firul aproape că atinge malul. Reuşesc să-l întorc şi îl aduc de-a lungul malului, dincoace de cot. Scutură din cap în semn de dezaprobare. Din fericire, nu găseşte nicio agăţătoare şi, după ce îl obosesc bine, vine ca o scândură. Minciog nu am şi gafa e prea scurtă. Întind mâna cât pot şi răsucesc struna metalică în jurul mănuşii de neopren. Îl ridic pe malul înalt şi îl aşez într-o scobitură. Îi fac poze, în timp ce mă minunez de frumuseţea lui. E un red snapper.
Cântarul cu arc se duce la 10 Lb. (4,5 kg) şi ruleta îmi arată 26inch (66 cm).
Stau şi savurez momentul, apoi mai lansez o dată. După care încep să strâng harnaşamentul cu ochii la ceas. Se apropie ora de plecare. La plaja Pilar e un punct militar. Am ţinut snapper-ul cu gândul să-i fac o bucurie soldatului de serviciu. Agăţ peştele de gafă şi mărşăluiesc cu vântul în faţă. Nici chiar setea care îmi dă târcoale nu mai are importanţă.
Când ajung pe plajă, turiştii vin să vadă captura. Soţia îmi face o poză, apoi rugăm pe cineva să ne facă o poză la toţi. Doi turişti se apropie timizi şi mă întreabă dacă îi las să îmi facă o poză cu peştele. Când dau din cap că da, mai vin încă zece. Abia seara mi-am dat seama că, de fapt, poza zilei ar fi fost una care să includă şi armata de ‘fotoreporteri’.

Sâmbătă. Bonefish
Dimineaţa la 8, mă saltă ghidul cu maşina de la hotel. În câteva pungi am pregătit sucuri, sandviciuri şi pizza, pentru mine şi ghid. Dacă mergeţi în Cuba şi angajaţi un ghid, vă sfătuiesc să faceţi la fel. Cubanezii sunt tare săraci, iar un ghid cu burta goală nu vede peştii prea bine. Pe drum ne oprim la un alt hotel, să mai luăm un pescar, un englez, începător în ale muscăritului.
Călătorim vreo 80 km şi trecem de o barieră păzită de soldaţi la podul dintre insule. Aşa ajungem pe Cayo Romano. Lăsăm maşina pe un drum lateral şi purcedem spre prima întinsură. Apa e până la genunchi şi vântul puternic face prea multe valuri ca să putem vedea peştii. Folosim muşte care imită shrimpi (creveţi), hrana preferată a bonefish-ului. În apropierea unei insule cu mangrove, ghidul observă un bonefish. Lansăm cu schimbul, dar nu reuşim să-l prindem. Localizez câteva adâncituri şi prind snaperi mici. Apoi ieşim la mal, mâncăm şi plecăm spre altă întinsură. Apa e doar până la glezne şi ceva mai limpede. Din păcate, rezultatul e acelaşi : zero peşti.
Echipamentul recomandat pe vânt : băţ clasa 8 şi fir plutitor WF 8. Când nu e vânt, clasa 6.
La întoarcere facem haltă la postul de control unde ghidul vorbise cu un soldat să-i cumpere un peşte de la ‘lipovenii’ cubanezi. Peştele îl aşteaptă la ‘frigider’. Îl urmez ca să văd şi eu cum arată un post militar în Cuba. Câţiva pereţi sprijină un acoperiş plat, care stă să cadă de căldură. Geamuri nu sunt, că nu e nevoie. Dacă ar fi fost, ar fi trebuit spălate, dar nu-i detergent. Nici becuri, că nu e curent. După un perete văd şi ‘frigiderul’. E o cutie din scânduri, un cub cu latura de un metru, căptuşită cu tablă în interior şi plină cu gheaţă. Un soldat foloseşte o sapă (ruginită) ca să scoată peştele. Ghidul plăteşte 4 pesos pentru un peşte de 4,5 kg. Un salariu ‘mediu pe economie’ e 20 pesos pe lună.

Duminică. Tarponul de rămas bun
În zilele precedente am urmărit bancurile de tarponi de la o bulboană la alta. După un moment de cugetare, mi-am dat seama că ar putea fi mai productiv dacă stau într-un loc şi îi aştept. Gândit şi făcut. Îmi aleg o poziţie convenabilă, fără tufe în spate, cu apă nu prea adâncă, să văd bine peştii şi muştele şi mă pregătesc de atac ca o felină. Tactica funcţionează perfect, doar că încă mai dau rateuri, încercând să înţep prea repede. E critic să aştept până când tarponul închide gura şi se întoarce. Abia apoi trebuie executată înţeparea. Alt banc se apropie de zona periculoasă. Lansez musca la un metru înaintea şefului de trib şi încep recuperarea. Musca e urmărită, apoi dispare între fălcile tari ca de beton ale peştelui. Aştept să se întoarcă şi înţep. Bingo! Peştele simte oţelul cârligului şi îl apucă turbarea. Sare în disperare în toate părţile. Slăbesc puţin frâna. După 15 minute reuşesc să îl aduc la mal. Se culcă pe o parte şi îl trag peste vegetaţia de la mal în apă mică. Pregătesc aparatul şi fac poze. Apoi îi scot cârligul din buză şi mi se ridică părul în cap. E aproape dezdoit. Cârlig TMC777SP #10, special pentru apă sărată; un cârlig forjat, foarte puternic. Resuscitez peştele şi, când îşi revine, îl las să plece. Notă: Aici se cuvine să precizez că musca se numeşte Hornberg şi modelul după care am legat-o l-am primit de la Marius Dumitru, în timp ce concuram împreună la Naţionalele de Muscă ale Canadei în 2006. Hornberg e un streamer creat pentru păstrăv între anii 1920-1930, dar pică bine şi la tarponi în martie 2007. Am folosit un băţ clasa 7 şi fir plutitor WF. La tarponi mari, în ocean, e recomandat minim clasa 10!
Din păcate, nu am ruleta la mine. Ulterior, uitându-mă la poze şi punând ruleta peste băţul de pescuit, l-am estimat la 80 cm. Cel mai mare de până acum. Mai pescuiesc vreo oră. Fără success. Se pare că ăsta a fost tarponul de rămas bun. Strâng băţul, mai arunc o privire la un banc de tarponi care face circuitul şi pornesc spre hotel.
Mă întâlnesc cu barmanii cubanezi care m-au ajutat cu sfaturi. Le dau cârlige, fire, plumbi, vârteje.
Sunt la fel de fericiţi cum eram şi noi când primeam ceva înainte de ’89. Vine autocarul şi ne duce la aeroport. Ne blindăm cu lichioruri cubaneze, pentru prieteni, şi înapoi acasă. La revedere, Cuba!