Albitura şi fractura

Îmi propusesem să vă povestesc ceva de aţipit la gura sobei. Afară trebuia să ningă şi pescarii, ciopor pe gheaţă, să sfredelească găuri. Mă uit însă pe geam la pomii gata să-nflorească. S-a zis cu planurile mele. E vreme de jogging – aşa, pescăreşte, cu vâsla în mână, cum ne şade nouă bine. Da’ în fond, ce, vara nu-şi rup oamenii picioarele?! Numai noi ştim prin ce coclauri ne canonim să ne aflăm vadul. Urcăm maluri abrupte, traversăm râuri vijelioase sărind din piatră în piatră, trecem vâltori fioroase pe punţi zgâlţâite de vânt, cucerim cu barca în spinare diguri atât de cleioase, de zici că acolo ne-or rămâne oasele. Ceea ce se şi întâmplă, dacă nu le acordăm atenţia cuvenită.

Că aşa vrea muşchii mei!
Corpul nostru e o maşinărie superbă în cel mai ingineresc sens cu putinţă. Aşa cum se cade, avem transmisie, bucşe, amortizoare, curele şi arcuri performante, ba chiar şi lichid de răcire ori ulei pentru gresare. Angrenaje ultraperformante, al căror scop este mişcarea.

Motoraşe ne sunt muşchii, desigur comandaţi de creier. Sunt „buchete” mai subţiri sau mai groase de celule foarte lungi, care au aceeaşi proprietate: se pot scurta când situaţia o cere. Mai greu cu alungitul, pentru că muşchii din noi sunt de fapt corzi pretensionate. Fixaţi pe tije fixe (să le spunem aşa, că oase le zice la spital), formează un sistem senzaţional de pârghii şi scripeţi, echilibrat prin tensiunea preexistentă în fibrele musculare. N-aţi auzit până acum de asta? Oh, ba da! Se cheamă... tonus muscular. Oricât de relaxat ne pare un muşchi, fibrele lui se strâng şi se relaxează rând pe rând pentru a-l ţine puţin încordat, chiar dacă noi nu ne dăm seama de asta. O fi tonusul ăsta bun la ceva? Păi, el ne dă căldură. Apoi, e „ralantiul” care ne asigură pornirea de suntem puşi brusc în faţa vreunui pericol. În plus ne ţine, într-o oarecare măsură, oasele la locul lor. Cu cât facem mai des exerciţii fizice, cu atât tonusul e mai crescut şi fibrele musculare mai antrenate să reziste la efort.
Cum lucrează oare muşchii? Fiecare fibră are în interior arcuri care se strâng la comandă (la nervi, dacă vreţi, dar în cel mai propriu sens al cuvântului!). Sunt de fapt proteine speciale, mari iubitoare de calciu. O da ea căldură, dar contracţia muşchiului consumă multe resurse. Combustibilul motoraşelor noastre este glucoza. Ca la orice maşină care se respectă, arderea ei presupune aer. Mai exact oxigen, adus de sânge. Iniţial muşchiul consumă glucoza dintr-un fel de rezervor, numit glicogen. Împreună cu oxigenul din cele câteva vase deschise permanent, e suficient pentru activitatea fibrelor care ne asigură tonusul de repaus.

Muncesc, deci sufăr
Dar dacă ne punem carnea la muncă? Rezervele proprii se duc şi e nevoie de realimentare. Mai multe vase se deschid pentru a umple carburatorul. Inima bate mai tare şi respirăm mai repede, pentru ca sângele să fie oxigenat cât mai bine. Producem prea multă căldură inutilă? Nicio problemă. Sistemul de răcire funcţionează: sângele ieşit din muşchi mai „fierbinte” este trimis în radiator, adicătelea la piele. Dacă muncim româneşte şi nu dăm prea tare în brânci, transpirăm olecuţă şi gata, ne-am revenit.
Beleaua e când ne apucăm de treabă nemţeşte. Cum nu ne putem trimite tot sângele din corp într-un singur muşchi, pe termen scurt şi la efort mare organismul se descurcă printr-o metodă ingenioasă: consumă pe datorie! Neavând oxigen, arderea se face în lipsă, ce-i drept cu un randament mai scăzut. În loc să ardă glucoza până la capăt, muşchiul o transformă în acid lactic. Dacă ne dă prin cap să ne odihnim puţintel, are apoi timp suficient să îl neutralizeze pe tot. De asta şi transpirăm ori ne dor muşchii ceva timp după ce ne-am oprit din treabă. Când hărnicia ne dă afară din casă, sărmanul nu mai pridideşte şi este inundat de acid. Calciul se tulbură şi arcurile se strâng prea tare. „Corzile” musculare rămân tensionate chiar şi în repaus. Se cheamă că suferim de... febră musculară.

Dacă meseria nostră e sportul, nicio problemă – se întâmplă rar şi ne trece repede. Când suntem însă pescari de ocazie şi, după o lună de sprijinit biroul, ne înfigem direct în malul bălţii, s-ar putea să ne coste. Făcut cu responsabilitate şi abnegaţie proletară, vâslitul consumă enorm, întrucât pune la muncă nu numai braţele, dar şi unii dintre cei mai mari muşchi din organism – muşchii spatelui. Chiar pescuind de pe mal, să călăreşti toată ziua digurile pentru a găsi cele mai bune locuri nu-i treabă lesne. Lansările repetate în neştire ori drilurile prelungite, altfel pasionante, ne pun braţele la chinuri grele. Nici măcar statul pe loc nu-i treabă uşoară. Cei care nălucesc din barcă ştiu ce înseamnă să stai o zi întreagă pe cele două perne date de natură şi să te tot suceşti de mijloc ca să lansezi în cele mai nefericite poziţii: o burtă cu muşchi ţepeni seara.

Muşchii sunt cu atât mai expuşi pericolelor cu cât sunt forţaţi să lucreze mai tare şi mai pe nepregătite. Ştim că plecăm la pescuit şi ne aşteaptă câteva zile obositoare? Nu avem decât să facem din timp exerciţii, pentru a ne obişnui cu greul. Chiar de ne ocoleşte febra musculară, orice mişcare nelalocul ei poate întinde muşchiul prea tare. Alungite peste măsură, fibrele cedează şi ne pomenim cu o ruptură musculară. N-ar fi bai când nu trăim de pe urma muşchiului, pentru că se repară singur şi destul de repede. Atâta doar că la locul betegit se adună sânge, capetele se retractă şi se inflamează, încât durerile provocate de cea mai mică mişcare sunt pentru un timp insuportabile.
Când te lasă balamalele
Genialitatea organismului constă în ingeniozitatea cu care a ştiut să-şi uşureze munca. Avem în noi vreo două sute şi ceva de bare (am convenit deja să nu le spunem oase), unele mai lungi, altele mai late, după necesităţi. Neputându-le suda între ele, organismul le-a pus la capete bucşe, lagăre, rulmenţi. Capetele oaselor care vin în contact formează o articulaţie. Cu cât e nevoie de mişcări mai ample într-o articulaţie, cu atât mai puţin vin oasele în contact. Aşa se întâmplă la umăr ori la şold de exemplu –putem roti piciorul şi mai ales braţul aproape în toate direcţiile. Sau, în loc de două şi basta, au ajuns acolo mai multe oase mici, cum e cazul la pumn ori la gleznă. Numai că prea puţin contact între oase înseamnă nesiguranţă crescută. Oricând articulaţiile s-ar fi putut da peste cap şi atunci organismul le-a legat cu şireturi (ligamente, tendoane), bandaje (capsulă articulară, un fel de ligament foarte lat şi extraordinar de tare), le-a pus opritori (precum rotula la genunchi, că d-aia nu ne putem trage singuri şuturi în gură) sau chiar un soi de rulmenţi pe care să alunece oasele (meniscuri, cartilaje care, zgândărite, n-au altă treabă decât să ţină fotbaliştii pe tuşă).

Ca să nu ni se zobească oasele bătându-se în cap unul pe altul, tot organismul, bietul de el, ne-a pus... amortizoare. Suprafeţele dintr-o articulaţie mobilă sunt îmbrăcate de cartilaj, un ţesut mai moale, dar mai neted şi mai elastic decât osul. Sărim de pe malul înalt direct în barcă? Fără ele ne-ar trece genunchii os prin os. Cartilajele amortizează însă şocul, chiar cu preţul unor fisuri microscopice, reparate apoi când dau de vremuri mai bune. Unde mai pui că în interior există un lichid vâscos, gata să ungă articulaţia şi să amortizeze suplimentar şocurile. Bine, dacă insistăm şi tot ţopăim ca apucaţii, cartilajele sunt reparate cu defecte, lichidul devine ca uleiul de motor ars şi oasele ajung în contact direct. Nici măcar nu putem da vina pe pescuit pentru durerile sâcâitoare care ne aşteaptă – artroza, „reumatismul” bătrâneţii, e o boală care se ia... cu timpul.

Scrânteli de neastâmpăr
Se mai întâmplă să facem mişcări greşite şi să ne sucim câte o articulaţie. Ambielajul se descentrează, trăgând mai puternic de vreo coardă sau alta. Ligamentele şi tendoanele se întind ori se fisurează. Se cheamă că am făcut o entorsă. Pe moment nici nu ne dăm seama. Doi-trei peşti în plus şi articulaţia apucă să se umfle, se învineţeşte şi, în curând pas, de o mai mişcă. Acum, dacă imediat după nefericitul eveniment articulaţia îşi vedea de treabă, posibil să nu fie nimic rupt într-ânsa. Prin urmare nu trebuie să dăm neapărat peştele din baltă pe spitalul de la oraş chiar de la prima umflătură. Câteva comprese reci gheaţă strânse lejer pe articulaţie şi niscaiva medicamente care să calmeze durerea şi să scadă inflamaţia ne înseninează ziua ce va să vină.

Câteodată se întâmplă ca după o cădere naşpa să ne trezim cu un os fugit din loc. Dacă oasele nu mai au contact ca la carte, dar nici nu sunt rupte, se cheamă că avem o luxaţie. Ne doare de ne seacă şi nu ne putem mişca membrul respectiv, care e evident sărit de pe fix. Se întâmplă destul de des la gleznă, la umăr, la pumn, la şold. De data asta situaţia se complică, pentru că de cele mai multe ori capsula articulară ori ligamentele se rup. E timpul să abandonăm partida şi să ajungem la medic, chiar dacă am luat înainte un pumn de pilule şi ne-am calmat în bună măsură. Cu cât stăm mai mult, cu atât mai greu ne va pune omul oasele la loc. Am putea să rugăm pe cineva de la locul faptei să tragă de ele, dar făcută de neaveniţi manevra devine foarte periculoasă, putând întinde prea tare nervi importanţi care trec prin zonă. La doamne apar frecvent chiar fără prea mari eforturi, delicateţea lor caracteristică presupunând o laxitate mai mare a ligamentelor. Şireturile şi badajele articulaţiilor sunt prea largi, gingăşia dânselor făcându-le slobode la membre. Cum? Motiv să stea acasă? N-am zis-o eu!

Dacă luxaţii ori entorse căpătăm mai rar, există o situaţie cu care ne confruntăm adesea. Lansând năluci în neştire, fără pauză, ne putem trezi seara cu dureri crunte de pumn ori de cot, fără să fie vorba nici pe departe de vreo ruptură. Uneori zona se mai şi umflă niţeluş. La fel de tristă ne va fi soarta şi dacă arăm un hectar cu hârleţul în numai cinci minute. Cele trei râme alergate prin clisă ne vor pune cotul în piuneze. Ca să fie clar şi capra altora moartă mai sigur, cel mai tare îi doare în cot pe jucătorii de tenis. Ce se întâmplă de fapt? Corzile prin care muşchii se leagă de unele articulaţii trec câteodată peste os ca peste un scripete. Tipic aşa se întâmplă la cot, dar şi la mână ori la pumn. Ca tendonul să nu se „scămoşeze” ca funia care ţine eroul căzut în prăpastie din filmele americane, organismul a pus între os şi cordelină pungi cu apă, pentru a amortiza frecarea. Se cheamă burse, iar inflamarea lor, bursită, aşa cum necazului şiretului i s-a spus tendinită. În majoritatea cazurilor, suferinţa trece de la sine ori cu tratament minim.
De azi un os la treabă pui...
Uneori articulaţia rezistă. Fie că e vorba de o lovitură puternică sau chiar de o mişcare mai bruscă, cel care cedează poate fi osul. În felul lui, osul e ţeapăn. Fizica din clasele primare ne învaţă că îndoi mai uşor un drug de fier decât o ţeavă goală. Organismul şi-a făcut temele, aşa că oasele noastre sunt mai degrabă ţevi decât bare. În fine, pline cu măduvă moale, dar trebuia şi producţia de sânge găzduită undeva. Pereţii cilindrului, mai ales la oasele lungi, sunt umpluţi cu un solid „ciment” din proteine şi săruri de calciu, în ochiurile căruia trăiesc ici şi colo celule responsabile de reparaţii. La suprafaţă osul e îmbrăcat într-o foiţă elastică, din vasele căreia îşi trage o parte din hrană. La copil este atât de groasă, încât de obicei ţine lipite între ele fragmentele plesnite, osul fisurându-se doar. E ca şi cum am încerca să rupem din prima o nuia verde de salcie, prin urmare nu prea ţine să dăm vina pe picioare rupte ca să nu ne luăm odrasla cu noi la pescuit.

Când osul se frânge, foiţa de la exterior cedează şi, odată cu ea, vase şi terminaţii nervoase; uneori sunt scrijeliţi chiar muşchii. Locul doare, dincolo de ruptură nu mai putem mişca osul, pe care chiar îl auzim câteodată cum scârţâie. Răul odată produs trece greu şi vizita la doctor să ne citească la raze devine obligatorie, măcar pentru a vedea dacă nu cumva bucăţile se vor lipi anapoda. Când lovitura e prea puternică, osul se îndoaie, rupe muşchii şi pielea, ieşind la lumină. Fractura odată deschisă devine o maximă urgenţă: bacteriile de pe piele, cele ajunse în bubă cu pământ, praf, apă murdară atacă osul, care neavând prea multe vase de sânge se apără greu în faţa infecţiilor. Se poate ajunge chiar la răni supurate cu lunile ori oase care nu se mai sudează niciodată.

Ce-i de făcut? Cea mai nefericită idee ar fi să ne apucăm noi să le punem la loc. Dacă între bucăţi, care altminteri taie ca briciul, se nimeresc vase ori nervi rezultatul e un dezastru. Mai bine încercăm să imobilizăm membrul între două lemne, cotoare groase de lansetă ori scânduri până ajungem la spital. Puţină gheaţă la locul cu pricina nu strică, dar fără să o punem direct pe piele.
Dacă oasele se holbează la soare, e rost să băgăm viteză. Cu nici un chip nu trebuie să ne apucăm să le vârâm noi sub piele. Odată cu ele vom băga la căldură o sumedenie de bacterii. Un pansament foarte curat aplicat după ce am spălat cu apă şi săpun murdăria din jur face minuni. Oricum, salvarea noastră e cel mai apropiat spital. Şi mai temută e buba din care sângele ţâşneşte şiroaie. Dacă e negru şi curge încontinuu, probabil vinovată e o venă. Se va opri dacă ţinem tamponată rana. Când sângele e roşu aprins şi ţâşneşte în valuri, atunci mai degrabă e ruptă o arteră. Putem încerca şi compresia, dar cum probabil succesul e departe va trebui să-i punem omului un garou. Bineînţeles că, dacă buba e la gât, ne cam vedem de treabă. Altfel petrecem o bandă în amonte de rană (cu condiţia să luăm inima ca izvor) şi treaba e rezolvată pentru următorul sfert de oră. Dacă nu putem privi un doctor în faţă mai devreme de o jumătate de ceas sau un ceas, va trebui să ne facem curaj şi să scoatem temporar faşa, altfel celulele de dincolo de improvizaţia noastră vor muri una după alta.

Acum, că ştim mai multe despre maşinuţa care zace în noi, la treabă! Sculele în huse, nadele în traistă şi pe baltă! La plecare putem să ne lăudăm în gura mare cu pericolele mortale pe care le înfruntăm neînfricaţi. Sau, după caz, să ne căinăm cu glas stins pentru eforturile şi sacrificiile care ne aşteaptă. Important este să nu uităm să precizăm că suntem gata să ne înfruntăm din nou soarta crudă cât mai curând posibil.