Pescuit pe înălţimi

De pe coasta acoperită cu nea a muntelui Blackcomb se vedeau lacurile pentru pescarii de duminică şi un teren de golf. Lângă mine s-a oprit brusc un schior ce gâfâia din greu. M-am îndreptat spre el gata să-mi ofer ajutorul când omul mi-a ghicit intenţia. “It’s ok, I am just a weekend warrior”. Războinicul sfârşitului de săptămână

Expresia asta, războinic de weekend, este destul de comună şi este folosită pentru a descrie oameni obişnuiţi, care după o săptămână de stat la birou în faţa calculatorului sunt “apucaţi” de aventuri sâmbăta şi duminica. Se duc la schi, la ciclism montan sau încearcă tot felul de jocuri atletice fără nici un fel de pregătire fizică în timpul săptămânii de lucru.

Rezultatul este un chin urmat de febra musculara, oboseală ce trece abia spre miercuri şi uneori accidentări. Cam aşa suntem şi noi, cei mai mulţi dintre pescarii la muscă. Uneori plecăm de vineri seara cu un entuziasm şi o sclipire în ochi pe care au avut-o numai exploratorii porniţi să descopere noi teritorii. Într-o ţară ca asta în care locuiesc acum “aventura” se desfăşoară de cele mai multe ori pe un lac amenajat cu un camping îngrijit iar în apă mişună păstrăvi ce au fost introduşi acolo pentru a crea iluzia unui mediu înconjurător protejat şi promiţător de trofee. “Aventurierii” ajung acolo în suv-uri ale căror sisteme 4x4 n-au fost folosite niciodată, tractând după ele bărci doldora de scule de pescuit. Din maşini se revarsă căţei neobişnuit de cuminţi, odrasle şi neveste dolofane. Degeaba încearcă reclamele să promoveze imaginea pescarului “dur şi singuratic” ce înfruntă nordul provinciei BC, marea masă pe care se sprijină producătorii de echipamente de pescuit la muscă o constituie războinicii sfârşitului de săptămână. Un coleg de echipă de la concursurile de pescuit, negustor de echipamente de pescuit, a găsit explicaţia: Hollywood-ul e de vină.

Hollywood şi fly-fishing
“It’s the fucking Hollywood, man; they don’t give a shit about us” se lamenta el pe când sporovăim cu o veselie stropită cu alcool într-un bar deochiat la un campionat naţional de pescuit la muscă. Ne-am uitat spre el nedumeriţi, numărul sticlelor golite nu justifica o asemenea răbufnire. “Pai ce” a continuat el “au facut un singur film despre pescuitul la muscă şi l-au pus în el pe Brad Pitt ca să aibă la ce se uita când se masturbează tipele de 40 de ani rămase singure dupa una sau două casnicii ratate şi o mulţime de prieteni de o noapte”. La o masă învecinată, un pescar din echipa Quebec-ului, trăgea cu urechea la conversaţia noastră în speranţa de a prinde ceva informaţii despre “strategia” echipei sau despre niscaiva muşte secrete. S-a înseninat de îndată ce a realizat că era o discuţie obişnuită între bărbaţi scăpaţi de acasă şi ni s-a alăturat. “Păi eu am avut cele mai mari succese la femei după filmul ăla”. “Am crezut că voi, francezi, nu aveţi nevoie de asa ceva, treceţi drept cuceritori înăscuţi” m-am prefacut eu a fi nedumerit. “Aşa a fost omule” oftă el “până când au scăpat românii în occident”. Printre hohotele de râs ale colegilor cineva a şoptit gâtuit: “Şi cum făceai de le agăţai cu filmul ăla?” “Mergeam la bar în vesta de pescuit. A, eşti pescar la muscă, o auzeam pe câte una exclamând. Ai vreun râu retras şi sălbatic? În weekend-ul următor o invitam prin locurile mele preferate, mă îndepărtam la vreo 30 m şi îi ziceam: scumpo, acum închide ochii pe jumatate şi imaginează-ţi că eşti cu Brad.” “Şi, şi…” continua cel cu vocea pierdută. “Se înfierbânta pe loc, o făceam acolo, nici măcar nu ajungeam la maşina” a încheiat francezul potolindu-şi arşiţa cu un gât de bere.

Mai mulţi producători de scule de pescuit şi-au pus această întrebare: de ce golful are un asemenea succes financiar şi pescuitul la muscă nu. Amândouă sunt sporturi pentru gentlemeni, cer fineţe şi precizie şi se desfăşoară în locuri frumoase. Nu am date financiare decât pentru provincia BC. Aici golful este o afacere de peste un miliard de dolari la o populaţie a provinciei de 4,5 milioane de oameni plus turiştii din sezonul cald. Tot peste un miliard de dolari este şi cifra de afaceri a pescuitului sportiv în întreg ansamblul, nu numai la muscă. Deci ar fi cam aproape în ceea ce priveşte business-ul. Necazul producătorilor de bete şi mulinete, din câte am înţeles eu, este că pescarii nu cumpară suficient de des scule scumpe. O atracţie în plus pentru golf este iluzia creată de filme şi media că pe terenul de golf se aranjează afaceri, cariere şi lovituri la bursă. Aiurea! Abia dacă 5% din jucători se pot lăuda cu aşa ceva, cei mai mulţi încearcă să pară şi ei importanţi când îşi pun sacul de golf în portbagajul maşinii parcate în faţa companiei. Vezi doamne, au de făcut conexiuni importante pe terenul de golf. Pescuitul la muscă presupune ceva mai mult efort chiar şi din partea pescarilor de duminică.
Ghid, viaţă amară
Prima ieşire la pescuit pe care am făcut-o cu Alex Henry pe când ne pregăteam să reprezentăm Canada la un campionat mondial, s-a petrecut pe lacurile de pe Platoul Bonaparte, situate pe la 1000 m altitudine la vreo 500 km de Vancouver. Era un weekend lung din luna mai, asta însemnând o sărbătoare în care nu se lucreaza luni, deci ai trei zile de pescuit sau altceva. Printe multe altele, Alex a fost ghid de pescuit la muscă în Alaska, BC, Chile şi Rusia şi ne împărtăşea entuziasmat scene din tot felul de partide fabuloase. Cu noi era şi un prieten din copilărie a lui Alex, Tim Fraser, pilot pe avioanele companiei FedEx. Calm, cum numai un pilot de Boeing poate fi, Tim i-a replicat: “give me break, you are just a slave”. “În Alaska trebuie să târăşti după tine o puşcă pentru a apăra clienţii de urşi şi asta în timp ce te cocoşezi sub un ditai rucsacul cu haleală şi alte alea pentru cei care pescuiesc cu adevărat”. “Nu e chiar aşa, cei mai mulţi clienţi sunt pescari de duminică şi sunt fericiţi să pescuiesc alături de ei, aşa văd şi ei că apa chiar are peşte. Apoi mai sunt celebrităţile. Ne-am pomenit odată cu un mare jucător de baseball. Eu am întrebat cine-i tipul şi un coleg a început imediat să scuipe tot felul de statistici, de câte ori lovea ăla mingea cu bâta şi de câte ori reuşea să fugă în jurul terenului.” “I-ai cerut autograf?” l-am întărâtat eu. “Nu, îl intrebam tot la 15 minute: cum ziceai că te cheama?”

Un alt prieten s-a făcut, de voie de nevoie, ghid la pescuit în staţiunea Whistler unde iarna era instructor de schi. Plata era ok şi apoi mai erau şi TIPS-uri. TIPS provine de la “To Insure Prompt Servie”. Bacşis, ce-o mai tot sucesc eu aicea. Clienţii erau pescari de duminică, mulţi veniţi din alte ţări ca să guste un pic din ceea ce le vinde industria turismului: imaginea unei ţări în care mai sunt locuri sălbatice. Aşa ajungeau să încerce şi pescuitul la muscă. Plăteau cu vârf şi îndesat, sute de dolari pentru 4-6 ore de aşa-zis pescuit. Ghidul trebuie să le care cu maşina tuburile de pescuit, costumele de neopren şi tot calabalacul necesar. Odată intraţi pe lac, bietul ghid avea indicaţii de la şef să lanseze numai o dată şi apoi să-l întreţină sau dirijeze pe client. Uneori erau şi incidente hazlii. Prietenul meu a avut doi clienţi din Japonia, tată şi fică. Pe drumul spre lac le-a povestit despre ce urmau să facă. Ce-or fi înţeles japonezii, a rămas un mister. După ce au ajuns la debarader şi s-au îmbrăcat în costumele de neopren, bocanci şi veste, cei doi clienti au sărit în apa fără nici un tub. Deşi nu mai putea de râs, ghidul a reuşit să-i prindă de veste şi să-i tragă afară. Japonezii nu s-au supărat, se amuzau tot timpul şi au fost încântaţi să vadă cascadele Shannon şi Brandywine. Aceasta din urmă are şi o poveste. Cică nişte tipi beţi erau prin preajma cascadei şi au aruncat două sticle goale în râu, una în care fusese brady şi vin în cealaltă. Din “geniala” contopire a celor două băuturi ai ieşit numele cascadei. Ce Mesterul Manole? Uite aici o autentică legendă canadiană.
Braconaj fără profit
Într-o convorbire telefonică mai lungă, Puiu Cotta m-a întrebat cum acţionează autorităţile de aici în cazul braconajului. Habar n-am, în 14 ani aici am fost controlat la pescuit o singură dată. Braconaj există, dar este redus ca amploare şi nu e rentabil. Cu plata pe o oră-două de muncă te duci la magazin şi îţi trebuie timp să te hotărăşti ce peşti să cumperi, atâtea specii sunt. Vara, cu 3 dolari îţi poţi cumpăra un somon pink sălbatic, proaspăt prins. Numai benzina te costă mai mult dacă vrei să mergi la braconat pe vreun râu unde sunt mai uşor de prins decât în ocean. La ce să te mai chinui să mergi până acolo? Las’ să meargă nebunii aia pasionaţi de aşa ceva, cu banii economisiţi prin renunţarea la o asemene “expediţie” mai poţi cumpăra şi o sticlă de vin. Nu mai pomenesc de faptul că provincia asta este de cel puţin 3 ori mai mare decât Romania şi are de 5 ori mai puţin oameni.

La relativa prosperitate de aici se adaugă şi educaţia primită acasă sau la scoală. Copii sunt învăţaţi de mici, mai ales în zilele astea, despre importanţa protejării mediului. Pentru pescari şi mai ales pentru vânători, asta este o armă cu două tăişuri din care unul s-ar putea întoarce împotriva pescarilor, vânătorii deja îl simt tăiând rău de tot. Extremiştii anti-vânătoare iau uneori ca ţintă şi pescuitul. Din fericire, până acum nu au prea avut succes aici. Ceva braconaj mai este pe lacurile din apropierea oraşelor. DFO (Department of Fisheries and Oceans) agenţia guvernului federal ce administrează apele de pescuit, publică pe internet lista lacurilor ce sunt populate. Uneori popularea se face cu peşti de 25 cm şi atunci pot fi văzuţi acolo inşi ce rad tot. Asa am întâlnit un grup de tineri chinezi ce erau foarte încântaţi să arate o pungă de plastic în care vreo 10 pastravi se sufocau încetul cu încetul. “Pescarii” râdeau cu gura până la urechi: ce ca lumea e ţara asta a lor, Canada! Cred că autorităţile asta şi urmăresc prin popularea repetată a lacurilor în apropierea aglomerarilor umane: prin oferirea posibilităţii de a pescui aproape de oraş, apele cu peşti sălbatici din nordul provinciei sunt ferite de o invazie masivă ce are avea consecinţe negative pentru ele. Şi eu sunt mulţumit cu un asemenea aranjament când merg în nord şi pescuiesc singur pe un râu de vis. Pescarul de duminică nu se aventurează până acolo, cum o să-şi bage el suv-ul pe un drum forestier abandonat de acum 10 ani? Maşina aia e pentru expediţii la mall şi dus copii la antrenamentul de hochei sau fotbal.
Cât mai departe
De câte ori vine weekend-ul lung din luna mai, plec undeva cât mai departe. Am descoperit un lac în care sunt numai fântânei. Peştii ăştia se reproduc toamna, aşa că primăvara sunt mereu în căutare de hrană. În afara de asta sunt nişte pelti frumoşi cu nişte culori delicate. Singura chestie care m-a surprins la ei este un fel de miros neplăcut pe care îl simţi imediat ce îi scoţi din apă. Am crezut că e ceva legat de lacul respectiv, niscaiva chestii sulfuroase. La un concurs de pescuit, doi colegi de echipă ce locuiesc în provinciile estice unde fântânelul este mai numeros ziceau că e frumos pescuitul la acest char dar când îl prinzi îţi trage un damf de-ţi vine să ieşi din apă. Aha, asta era, mi-am spus eu, e la fel peste tot. În jurul lacului sunt câteva cabane unde merg proprietarii când au timp şi weekend-ul asta era începutul sezonului pentru ei. Plutind printre vegetaţia rară într-un loc unde ştiam că se adăpostesc fântâneii, m-am apropiat de o “casă” unui castor. Pe când traia şi în România, animalul acesta, mare constructor de baraje, se numea breb. Am auzit că un politician a importat câţiva, pe banii contribuabililor, desigur. Am început să pescuiesc cu lipitori la capătul firului cu vârful intermediar, apa nu era adâncă. Muşcătura fântânelului este brutală şi până anul acesta nu am văzut niciun peşte din specia asta făcând salturi dupa ce a fost agăţat în cârlig. De data asta, spre seară am prins doi care au înşirat ceva lumânări. Nu erau ca ale unor curcubei dar era o premieră pentru mine. De nicăieri, a apărut castorul. Defila în apropierea mea şi i-am făcut câteva poze. S-a scufundat lovind apa cu coada lui lată încercând să mă sperie şi să mă îndepărteze de casa lui. Aveam voie să sacrific şase peşti pe lacul ăla dar am oprit doar doi pentru grătar, eram singur în ieşirea asta. Pe mal, am avut vizita unor proprietari de cabane, însoţiţi de o căţeluşă adorabilă, Sandy. Politicoşi oamenii m-au salutat. “Ai avut o zi bună, te vedeam mereu scoţând peşti, cred că ai trecut de 15”. Căţeluşa inspecta curioasă echipamentul meu de pescuit, mai ales coşuleţul de pescuit ce mă însoţeşte de peste 20 de ani. La rândul meu le-am întors politeţea şi am întrebat cum a fost ziua lor de pescuit. Au izbucnit în râs. “We are just a bunch of weekend warriors”.