Gălbineli de sezon

Sosirea verii dă îndeobşte startul pentru una dintre cele mai plăcute munci ale românului: plecatul în concediu. Or, ce concediu mai e ăla fără grătare pe malul apei, o baie straşnică în baltă, un pescuit pe cinste?! De cele mai multe ori distracţia costă. Câteodată nu numai bani. Nu tot românul s-a născut pescar, dar sunt destui cei care apreciază o zi frumoasă petrecută pe malul gârlei. Până aici, nimic nelalocul lui. Se poate însă ca, după un timp de la excursia cu pricina, tot felul de lucruri ciudate să ni se întâmple. Bronzul căpătat cu atâta trudă o ia rapid la sănătoasa, lăsând în urmă o gălbejeală de prost augur. Dacă şi ochii ni-s de acum ca lămâia ori între coniacul băut aseară şi udul de azi dimineaţă nu-i nici o diferenţă la culoare, aproape sigur suferim de gălbinare. Prilej să aflăm că pe lume sunt şi doctori.

Lungul drum al roşului spre galben
Nimeni nu trăieşte veşnic, cu atât mai puţin celulele roşii din sângele nostru. Mai precis, cam patru luni. După ce s-a folosit de ele, organismul nu le aruncă precum nişte gunoaie, ci le trimite la dezmembrare, în cimitirul de celule roşii din splină. Materialul recuperat poate fi refolosit, dar pentru asta trebuie trimis ca materie primă la uzina din ficat, pentru recondiţionare şi reasamblare. Ce nu mai intră aici în producţie e considerat deşeu şi aruncat ca atare. De exemplu, organismul nu-şi permite luxul să arunce hemoglobina, substanţa roşie care ne colorează sângele şi care ne cară oxigenul la celule. Îi smulge mai întâi fierul, apoi debarasează resturile sub forma unei substanţe numite bilirubină.

Fiind insolubilă în apă, bilirubina nu poate circula prin sânge decât încărcată în containere speciale şi legată de un „vapor”. În forma asta se cheamă bilirubină indirectă. Este descărcată direct în celulele ficatului, unde i se lipeşte piesa care îi lipsea ca să fie solubilă. De aici încolo devine bilirubină directă şi poate lua fără probleme calea apei. Ficatul ne scapă de ea aruncând-o prin fiere în intestin. În final, din roşul frumos al hemoglobinei rămâne doar o zeamă gălbui-verzui-maronie. Tocmai din cauza ei ne sunt colorate ca atare scaunele, şi nu neapărat cele din jurul mesei.
Acum, dacă nivelul ei din sânge creşte peste o anumită limită, se cheamă că suferim de icter. Fiindcă este un colorant puternic, începe să impregneze albul ochiului şi pielea, care devin galbene ca lămâia. Pentru ca modificarea de culoare să fie evidentă, dacă nu nouă măcar celor din jur, valorile bilirubinei din sânge trebuie să se dubleze sau chiar să se tripleze.

Ce se întâmplă, de fapt? Că celulele roşii sunt anormale din naştere şi mor prematur pe capete, că splina e defectă şi le omoară ea, că ni le omoară fel de fel de microorganisme, creşte bilirubina de dinainte de ficat, adică în sânge avem prea multă bilirubină indirectă. Când suferă ficatul, acesta nu mai poate prelua „vapoarele” cu bilirubină indirectă şi nici nu mai poate arunca puţina bilirubină directă pe care o produce cu chiu cu vai – în hepatite vor creşte, prin urmare, amândouă. Dacă se înfundă canalele de după ficat, pe care fierea se scurge la vale, va creşte în sânge bilirubina directă, care altfel nu are ce căuta aici. Oricum ai da-o, nu există o cauză normală pentru care să ne îngălbenim din senin, aşa că la orice icter drumurile noastre trebuie să ducă urgent la medic.

Boala mâinilor murdare
Aşadar. Am fost prin mai la gârlă. Plictisiţi de mititei şi grătare, ne-am pus pe adunat scoici şi raci, deşi e prohibiţie şi ştiam că nu e voie. Foame mare –ce să le tot fierbi atâta, când au o carne aşa de fragedă?! Cu usturoi nici nu se simte! Un singur lucru ne opreşte să atingem perfecţiunea: am ales o zonă ruptă de civilizaţie şi ne dăm acum palme că am uitat baxul cu apă minerală în frigider. Cum s-ar mai aburi acum sticlele! Da’ nu-i nimic, în lac se varsă un râuşor zglobiu şi limpede. O apă rece şi gustoasă, unde mai pui că-i absolut, sută la sută şi ceva peste, naturală. Ah! E un oraş în amonte? Nu-i nimic, bem din lac, din partea opusă, unde apa-i aşa de curată de-i vezi lacului fundul (sic!) la trei metri adâncime. Ce mai, o excursie perfectă.

Ca, de altfel, şi hepatita de după. Pentru că din „fructele de baltă” înfulecate aproape crude, din apa pe care am savurat-o ori direct de pe mâna jegoasă cu care am amestecat salata, ne-am procopsit cu un virus. Hepatita care se ia prin alimente, mâini murdare, apă etc. se cheamă hepatită A. Sau epidemică, pentru că de multe ori nu suntem singurii care păţim necazul, adică, aproximativ în acelaşi timp şi cam în acelaşi loc, apar mai multe îmbolnăviri o dată. Este o boală infecţioasă provocată de un virus care ajunge la noi pe cale fecal-orală, cu alte cuvinte intră pe gură şi, după ce-şi face mendrele şi apucă să se înmulţească, iese pe la capătul opus, numai bun pentru a-i infecta pe alţii.
Hepatita virală A este un semn al mizeriei, nu neapărat personale. E trist, dar România este considerată zonă endemică pentru boală. În termeni epidemiologici, asta nu înseamnă că virusul hepatitei A trăieşte numai în ţara Mioriţei, ci doar că numărul îmbolnăvirilor pe care le determină este aici constant crescut din cauza condiţiilor locale specifice. Nu e de mirare, din moment ce staţii de epurare nu există nici măcar în Bucureşti, iar locurile unde sunt aruncate dejecţiile (de obicei într-un râu, că dacă apa le duce la vale şi nu le mai vezi se cheamă că ele nu mai există) devin locuri favorite de pescuit pentru tot soiul de inconştienţi. Pe româneşte, ai mari şanse să mănânci – la propriu! - ceea ce elimină pe căi cât se poate de naturale conaţionalii tăi. Şi cum toate râurile noastre au ca ţintă finală Dunărea, fluviul nu este altceva decât o imensă cloacă – aviz amatorilor de băut apă proaspătă şi „curată” care se rătăcesc vara prin Deltă.

Ajuns în intestine, virusul trece în sânge şi dă fuga la ficat, invadându-i celulele în care se şi multiplică. Acestea suferă, se umflă, ba multe dintre ele mor, eliberând virusul. Ajunge din nou în intestine şi de aici în apă, gata să afle următoarea victimă. Neplăcerile apar de obicei la peste o săptămână de la contaminare, dar perioada de incubaţie nu depăşeşte niciodată două luni. De obicei, facem boala cam la două săptămâni-o lună de la contactul cu virusul. Din fericire, nu ne omoară şi, o dată scăpaţi, suntem imuni, adică putem păpa virusuri hepatitice de tip A cu polonicul fără să mai avem nimic: organismul îşi prepară în timpul bolii anticorpi, care îşi vor lăsa „amprenta” în sânge pentru toată viaţa.

Fiere la piele
Să presupunem că n-am fost norocoşi întru totul şi, pentru prima şi ultima oară, virusul a ajuns la noi. Îşi poate vedea de treabă fără să dea cel mai mic semn de prezenţă - vom face hepatită fără să avem habar. De fapt, aşa se şi întâmplă cam în nouă din zece cazuri. Luăm virusul, îi dăm casă şi masă, pentru care, drept recunoştinţă, el nu ne deranjează defel, dar din păcate devenim fără să ştim o permanentă sursă de infecţie pentru alţii, pe tot parcursul timpului cât intrusul se înmulţeşte în noi.
Alteori, organismul nostru reacţionează vizibil. Cam la o săptămână de la adăpatul incriminat, începem să facem febră şi ne simţim ca înainte de o gripă găbjită în plină vară. Timp de aproape o săptămână ne tot sâcâie muşchii şi articulaţiile, curând apare o jenă sub coaste, în dreapta, nu ne mai arde de mâncare, ne încearcă greţurile sau chiar vărsăm. Apoi urina începe să fie din ce în ce mai închisă, scaunele se decolorează evident, devenind alb-cenuşii, iar noi sau cineva din familie remarcă modificarea de culoare a pielii.

Febra şi starea proastă nu vor dura prea mult, dar culoarea ciudată poate persista, mai ales la nivelul ochilor, până la câteva săptămâni. Nu prea avem ce face, fiind boală virală, nu există un tratament specific pentru hepatită. Trebuie doar să ţinem cont că principala victimă este ficatul (care se şi umflă în timpul bolii). De aici şi icterul. Aşadar, va trebui să-l menajăm ca atare.
Oricum, dacă avem semne de boală, probabil că nu este vorba de o formă uşoară şi într-o măsură mai mare sau mai mică suferă întreg organismul. În plus, eliminăm prin fecale virusuri cu câteva zile înainte de debutul bolii şi tot atâtea după ce principalele simptome au dispărut. Motive suficiente pentru a amâna partidele de pescuit epuizante. Evităm astfel să suprasolicităm organismul şi nici nu mai lăsăm prin bălării urme încărcate cu virusuri. Suferinţa ficatului afectează serios digestia. Zilele când puteam mânca maioneză cu frişcă pe tort de ciocolată şi slănină afumată înecată în valuri de palincă s-au dus şi aşa vor rămâne timp de o lună-două. Noroc că pe termen lung hepatita A nu lasă mai deloc semne.
Tactici de ocolit hepatita
Ne-am speriat de hepatită A de ne tremură lenjeria, dar dragostea de pescuit este mai mare şi în cele din urmă învinge. Prin urmare, ieşim pe malul apei. Dacă am făcut sigur hepatită A în copilărie, putem ieşi liniştiţi. În principiu, nu vom mai face niciodată alta. Dar dacă nu ştim să fi suferit de aşa ceva, ce facem? Ieşim la fel de liniştiţi! Dacă suntem trecuţi de prima tinereţe, probabil am făcut o formă inaparentă de boală. Şansa de a fi venit deja în contact cu virusul este în România foarte mare şi creşte o dată cu înaintarea în vârstă. Peste cincizeci de ani aproape toţi românii au scăpat de grija asta. Cei care fac totuşi hepatită A în pragul pensionării dezvoltă de regulă forme severe de boală.

Şi dacă suntem tineri?! Nu putem să ne dăm seama „din ochi” dacă am avut sau nu virusul în noi. Cel mai corect ar fi să căutăm la analize semnele lăsate de trecerea lui, anticorpii specifici. Absenţa lor ar trebui să ne facă foarte atenţi la ce şi cum mâncăm. La fel de bine ca prin apă contaminată sau mână murdară, muştele gata să guste din sandvişul nostru după ce au zburdat pe grămăjoarele plantate prin iarbă de semeni cu maţe grăbite ne pot face un cadou nedorit.

Spălatul pe mâini nu e pierdere de vreme şi nici simplă înmuiere a unghiilor în apă. Orice s-ar zice, săpunul nu se dă pe reţetă. Vara se întâmplă adesea să ne ardă gâtul de sete, dar a bea apă dintr-o baltă la care au într-un fel sau altul acces şi alţii e un risc prea mare. Putem să o facem la mare nevoie, dar numai după ce am fiert licoarea râvnită cam o jumătate de ceas. De ceva timp încoace există chiar un vaccin împotriva hepatitei A. Totuşi, nu e recomandabil să ni-l administrăm de capul nostru, doar pentru că plecăm o săptămână la pescuit. Nu strică să întrebăm mai întâi un medic despre asta.

N-o fi ea hepatita A cea mai blândă dintre boli, dar oblojită cum se cuvine va trece la fel de bine şi de repede precum a venit. Se prea poate însă ca gălbinarea noastră să nu fie hepatită, deşi tot de la apă ni se trage. De data asta poate fi o problemă mult mai serioasă. Dar despre alte boleşniţe din apă care se lasă cu scurtat de zile, în numărul viitor.