Aventuri din epoca de plumb

Printre vecini, trece drept locatar cu greutate. Se face util când ne punem pe roate şi nu e baltă cu mai mult de-un caras în ea pe care să nu fie plimbat de-a lungul şi de-a latul. Deşi pare un tip simpatic şi l-au cântat poeţii, te omoară când îl tragi în piept prea des. Ba, câteodată, şi numai de te iei cu el în gură. Otrava grea

Topindu-se la o temperatură lesne de produs chiar şi cu un foc mititel, plumbul, căci despre el este vorba, se numără printre primele metale prelucrate de om (încă de acum vreo zece milenii). Cei care l-au folosit cu adevărat pe scară largă au fost etruscii şi romanii, care l-au şi botezat ca atare, inspirându-se dintr-un vechi dialect grecesc. Minele din Peninsula Iberică şi din Germania de astăzi au furnizat suficient material, pentru ca plumbul să secondeze fierul printre metalele uzuale ale latinilor. Ce-i drept, romanii făceau prea puţin distincţie între cositor (pe care îl numeau „plumb alb”) şi plumbul propriu-zis, „negru”.
Pe parcursul Evului Mediu, plumbul s-a încărcat de glorie. Considerat cel mai vechi dintre metale, a fost identificat de alchimişti cu planeta Saturn. Tot ei l-au supus celor mai ciudate reacţii, în încercarea de a-l transforma într-un alt metal aproape la fel de moale şi de greu, dar mult mai preţios: aurul.
Vrând-nevrând, venim adeseori în contact cu celebrul metal, despre care orice copil de şcoală primară ştie că e toxic. De acord, intoxicaţiile cu plumb nu sunt chiar rare. Şi totuşi, prea puţini dintre cei care au avut de tras din cauza metalului lui Saturn au fost pescari.

Greutăţi la tot pasul
Plumbul este chiar şi în zilele noastre cel mai folosit dintre metalele neferoase. Oxidul roşu de plumb (miniul de plumb) şi o sumedenie de alţi pigmenţi din vopseluri, cristalurile din vitrină, smalţul oalelor din bucătăria bunicii conţin într-o măsură oarecare plumb. Ba mai mult, datorită uşurinţei cu care se prelucrează, plumbul a fost folosit ca atare chiar la fabricarea ţevilor, inclusiv a celor de apă potabilă. Argumentul? Oxizii, respectiv sărurile rezultate sunt practic insolubile în apă, care ar trebui să curgă la robinet la fel de cristalină şi de pură ca la celălalt capăt al conductei. Cum socoteala din proiectare s-a potrivit prea puţin cu cea de pe teren, locatarii blocurilor respective mutau în organism pe parcursul vieţii plumbul din conducte. De altfel, respectivul ne pune la propriu pe roate, atât prin curentul electric produs în acumulatorul maşinii, cât şi prin tetraetilul de plumb adăugat benzinei pentru o ardere mai bună. Şi la care, între noi fie vorba, s-a cam renunţat în ultimul timp.
Păi, dacă plumbul ne e atât de folositor, de ce fugim abitir de el? Pentru că în sine este foarte toxic. Ne atacă nervii şi creierul, producându-ne insomnii şi dureri de cap atroce. Ne distruge dinţii şi gingiile (şi nu numai când muşcăm din el), la fel şi intestinele, producând dureri violente, pe care doctorii cu simţ poetic le-au botezat colici saturnine. Afectează măduva oaselor, producând anemie, dar şi rinichii totodată.

Pe unde ajunge plumbul în noi? Arareori prin piele, şi asta doar dacă ne scăldăm în tetraetil de plumb. Altfel, prin respiraţie sau înghiţit de-a dreptul. Deşi nu ne afumăm prea des în aburi de plumb, este cea mai periculoasă cale de intrare, devreme ce pe aici se absoarbe în procent maxim. Pentru cei care se îndeletnicesc cu meşterirea jigurilor sau a plumbilor „de linie”, turnarea artizanală a metalului topit la flacăra aragazului poate fi extrem de periculoasă. O încăpere bine ventilată şi evitarea adulmecării aerului de deasupra creuzetului improvizat te pot scuti de multe bătăi de cap.

Pe de altă parte, plumbul se absoarbe şi din intestine. Procentul este însă sensibil mai mic şi invers proporţional cu diametrul particulei. Bucăţica de plumb scăpată pe gâtlej în timp ce ajustezi din dinţi alica de sub plută (în caz de extremă urgenţă, desigur) este infinit mai puţin periculoasă decât înghiţirea metalului sub formă de pulbere. Mâinile cu care am tot „lustruit” plumbii pot fi o sursă importantă de necazuri dacă se înţeleg prost cu apa şi săpunul. O sursă tipic românească este ţuica preparată după toate regulile artei, fie chiar în alambicuri de cupru: de multe ori posesorii preferă să astupe găurile inerente din distilatorul de ocazie cu plumb, mult mai uşor de topit decât arama. Aliajele de sudură pe bază de plumb (başca anumite săruri toxice ale cuprului) transformă zeama de prună în boală curată.

Capul greu şi plumbul din picioare
Buuun, ne-am lămurit, e peste tot în jurul nostru. Dar de ce o fi şi toxic? Pe oriunde ar intra în noi, plumbul are un obicei prost – se elimină lent. Expunerile repetate, fie şi la cantităţi infinitezimale, adună în noi suficient plumb. Chiar dacă nu ne loveşte o intoxicaţie cronică, cu niscaiva dureri de cap, bube la gingii şi din când în când un gust dulceag-metalic în gură tot ne alegem. Gingiile capătă nuanţă gri şi ne tăvălim pe jos cu dureri de burtă înfiorătoare. Se cheamă că suferim de saturnism. Dacă nu suntem zeţari, lucrători în fabrici de acumulatoare, vopsitori ori turnători (din cei cu furnalu’, nu cu urechi clăpăuge), şansele noastre de a face o intoxicaţie, cu atât mai puţin acută, sunt reduse.

Şi totuşi, tam-tamul e mare cum că pescarii strică mediul cu prea mulţi plumbi plantaţi în mâlul bălţii. Adicătelea, de ce să sufere crapul că prizează niţeluş plumb când mestecă la boabe? Teoria sună bine, doar că mai poluată e apa de benzina scursă din motoare decât de „tonele” de plumb lăsate acolo de pescari. Care, deloc greu de închipuit, sunt imediat îngropate şi izolate sub stratul gros de mâl.

Totuşi, cine se bucură să spună asta?! Pe de o parte firmele care produc lesturi frumoase, ecologice şi scumpe pe măsură. Pe de altă parte cei care îmbâcsesc apa cu deşeuri şi strigă apoi pescarilor „poluatorii!”. Într-adevăr, peştii se pot şi ne pot umple cu plumb. Dar dacă nu suntem dintre cei care sprijină podul la Giurgeni şi îngraşă peştii pe uscat cu alice ori pietre, de vină nu suntem noi, pescarii. Pentru că, foarte grav, plumbul vine direct din farfurie.

Otravă, peşte şi metale grele
Există substanţe care, din nenorocire, se elimină foarte lent sau deloc din organismul în care au pătruns. N-ar fi niciun bai dacă ar rămâne cuminţi acolo toată viaţa. Doar că efectele lor încep să se facă simţite în timp, de la o anumită doză în sus. Parşive cum vă spun sunt metalele radioactive, dar în special metalele grele – arsenul, plumbul, cromul, cadmiul etc.
Să presupunem că oameni de bine golesc dintr-o dată într-un lac bidoane cu soluţii care conţin metale grele. Ele vor apărea imediat la vieţuitoarele acvatice, dar în proporţii diferite. Concentraţia maximă va fi atinsă la animalele din vârful piramidei trofice, prin efect cumulativ. Adică peştii răpitori pot fi mai „otrăvitori” decât cei paşnici, cu care se hrănesc şi de la care adună puţin câte puţin toxicul respectiv. Nici la acelaşi peşte răspândirea nu e uniformă: sunt mai afectate organele bine vascularizate, ficatul şi gonadele în plină dezvoltare (fie ele icre ori lapţi). Ceea ce înseamnă că, după o poluare bruscă, chiar dacă peştii îşi văd în continuare de viaţă, icrele şi ficatul lor sunt prea puţin potrivite pentru o cină copioasă. Desigur, dacă poluarea încetează şi are loc depunerea pontei, e posibil ca în anii următori organele respective să fie absolut inofensive.
Nu la fel se întâmplă şi dacă în balta respectivă ajung constant cantităţi mici din poluanţii respectivi. Metalele grele se vor acumula treptat, de preferinţă în muşchi sau chiar oase. Fără îndoială, cei mai hrăpăreţi vor fi şi de data asta cei mai afectaţi. De unde şi morala că ştiuca bătrână nu face conserva bună. Cel puţin dacă provine din apele noastre naturale, cu care ne mândrim atâta, fără să avem habar câte otrăvuri ascund de fapt în adâncuri. Bălţile din jurul combinatelor chimice, din preajma haldelor cu steril, a termocentralelor (în special cele care ard cărbune) sau a uzinelor metalurgice sunt de multe ori o cloacă, din care nefericiţii sau inconştienţii îşi hrănesc amarul. Fără a se gândi măcar o clipă că pescuitul cu adevărat sportiv poate fi un lucru pe cât de frumos, pe atât de sănătos.