Ştiuca şi vrejul de nufer (II)

După două săptămâni în Finlanda încă aveam buza pleoştită-n ţărână – nu tu o captură mai de Doamne-ajută, nu tu vreo specie rară ori driluri de excepţie. Deşi nu pescuitul fusese scopul călătoriei mele, devenisem puţin frustrat, pe măsură ce momentul întoarcerii acasă era tot mai aproape. Cu un ochi pe calendar şi cu mintea la Deltă, am declanşat un ultim asalt asupra bălţilor finlandeze. Teorii la buza frunzei

Păstrăvii cu dinţi de ştiucă
Râurile finlandeze sunt realmente superbe, iar asta nu pentru că lipsesc cu desăvârşire PET-urile, rumeguşul ori gunoaiele, care pentru noi sunt natură pură. Cu cât mergi mai spre nord, către Laponia (denumirea generică pentru un teritoriu împărţit frăţeşte între Suedia şi Finlanda, dar cu valoare oficială, de unitate administrativ-teritorială, doar în ultima), există suficientă apă pentru a forma râuri largi şi vijelioase. Late cât Dunărea la Giurgeni, atingând pe alocuri peste 10 metri adâncime, sunt rapide ca un veritabil râu de munte.

Nu căutam somoni, sezonul lor fiind încă departe, dar speram să amăgesc în cel mai clasic stil „învârtit” cu putinţă câţiva păstrăvi sau lipani. Fusesem în recunoaştere şi toate semnele se arătau promiţătoare: numeroşi păstrăvi curcubeu la două kilograme, lipani şi indigeni de patruzeci de centimetri, prinşi fără prea mari artificii de măiestrie (deh, ce pot să zic, pescari finlandezi nepricepuţi...) cu table care mie unuia mi se păreau şutite de la fabrica de conserve. Nu-mi mai păsa defel că în apa superlimpede, galbenă ca ceaiul şi rece ca gheaţa se zbenguiau laolaltă, în devălmăşie, ştiuci, bibani ori văduviţe superbe. Lăsasem la urmă ceea ce consideram a fi încununarea unei excursii în care pescuitul, iniţial înghesuit anevoie în plan, şi-a câştigat până la urmă locul binemeritat: o partidă de spinning la salmonide. Proastă inspiraţie!
Cu două zile înainte de ceea ce speram să fie spectacol total, ghinionul adus probabil în bagaje şi-a dat din nou în petic: nori negri au scufundat Scandinavia în cel mai mare potop al anului. În ziua stabilită de inspiraţie şi arsă ireversibil cu cifre de-o şchioapă pe chitanţa taxei de pescuit, admiram negru de supărare nămolul cărat la vale, pe acolo pe unde cu doar două zile înainte se strecura ditamai râul limpede, precum Argeşul la izvoare.

Cu numai o mână de ciprinide, extrase prin vraja unei oscilante mignone dintr-o cascadă cu apă a la Techirghiol - altfel superb colorate, în straie de nuntă - mă declarasem deja înfrânt de soarta potrivnică, când acelaşi amic amabil s-a oferit să mă scoată (a mia oară!) din impas. Şuvoiul de pământ lichid pe care înotau acum mesteceni smulşi de furtună îşi avea obârşia într-un lac, la rândul lui alimentat de un pârâu, scurs dintr-o altă baltă, care... Şi tot aşa, ca peste tot în Finlanda! Mică-mică, exista totuşi o şansă ca vreunul dintre lacurile din amonte să nu fi fost tulburat de urgie. Desigur, trebuia să renunţ la pretenţiile de cuceritor de salmonide şi să mă mulţumesc cu niscaiva ştiuci. Ceea ce, în disperare de cauză, am şi făcut.
De veghe în lanul cu stuf
Aleg din prima o porţiune invadată de stuf proaspăt şi coada-calului, o „orezărie” limpede, ocolită de mareea tulbure care invadase lacul. Cu excepţia unor lebede-de-iarnă (un soi de lebede mai mari), eram singurul temerar care mai căuta peştele pe aşa o vreme. Şi într-aşa un loc, pentru că, în golful în care mă oprisem, nu tu ochiuri libere, nu tu cărări pe apă, doar o perie de ţepi şi agăţători mai mult sau mai puţin „fragede”. Bănuiam însă că, dacă aveam să dau cumva de ştiuci, doar aici aş fi putut-o face - la aproape o sută de kilometri nord faţă de locurile în care pescuisem până atunci, balta trebuia să fi rămas mult în urmă la capitolul „dezanorexificare”.

Pescuitul ştiucii în apă de-o palmă are un farmec aparte. Fie că urmăreşti cu sufletul la gură declanşarea atacului şi schimbările de direcţie ale siajului produs de peşte, fie că aştepţi crispat impactul cu năluca, gata să simţi contactul violent dintre animal şi metalul inert. Nu poţi apoi să nu admiri jerbele de stropi ale unui dril desfăşurat pe jumătate în aer, pe teren neprielnic deopotrivă pentru pescar şi peşte. În condiţiile de la noi e un sport extrem, practicat îndeobşte vara, când explozia vegetaţiei şi apele puţin adânci te obligă la soluţii de avarie. Dacă oxigenul le e suficient ştiucilor cât să le ardă de hrănire, atunci probabil le va ajunge şi pentru o apărare disperată.
De data asta mă aflu într-o situaţie complet diferită. Apa e rece ca gheaţa, perioada e total nepotrivită, cu ştiucile prinse mai degrabă în dansuri de amor decât în partide de vânătoare. Tufele dese de buruieni, pe care le ponegresc atâta când înghit cârligul oscilantei, pentru că îi anulează evoluţia, mi se par o binecuvântare faţă de ştepii căliţi de iernile şi taninurile finlandeze. Avansez încet cu barca, pescajul mic ajutându-mă să nu fac zgomot. Câteva anafoare stârnite în drum sunt un semn că niscaiva arătări solzoase se aţin prin preajmă. O serie scurtă de lansări de control aduce după sine două-trei atacuri anemice. Din cauza agăţătorilor enervante, recuperarea trebuie făcută prea rapid pentru ceea ce vreau să obţin - mă încăpăţânez totuşi să nu renunţ la oscilantele uşoare în favoarea altor năluci.

Mârle cu ceafa lată
Pescuitul în apă mică printre ştepi presupune în primul rând o infimă doză de nebunie din partea pescarului. E ceva să te apuci să lansezi direct în iarbă inundată. Apoi, nu trebuie să lipsească o dozişoară de masochism. Oricât de groasă funia cu care joci năluca, câţiva ştepi bine proptiţi în nămol, eventual garnisiţi cu scoici mărunte, pot îngropa şi cea mai bine utilată trusă de năluci.
Suficient de nebun şi prea puţin rău de pagubă, cu un fir zdravăn la dispoziţie, un Ripcord Si de 25 lb, mă apuc de arat prin peria verde. Ca să scap de poveri inutile, renunţ până şi la strună, doar, doar voi obţine vreun rezultat mai acătării.

Scălâmbăielile mele seamănă mai degrabă cu pipăitul apei cu bolovanul: dacă în Deltă aş lansa doar în ochiurile cât de cât libere, ştiucile de pe o rază de zece metri nepregetând să gonească spre nălucirea argintie, aici trebuie să îi fac fiecăreia în parte câte o ofertă de nerefuzat. Mai mult, în condiţii de japşă, impactul oscilantei cu apa ar transmite ştiucilor chemări la masă (un fel de „sunt aici, peştişor vulnerabil, numai bun de papa”). În prezenţa unor peşti anorexici, în plină „bătaie”, aceleaşi semnale devin măcar deranjante, dacă nu chiar dovada unui pericol iminent. Cui i-ar plăcea ca în momente de maximă tandreţe să îi vină musafiri la uşă?!
Prin urmare, sunt condamnat să le dau ştiucilor literalmente cu năluca în cap. Mă aştept ca surpriza impactului să nu le dea prea mult timp de gândire şi să acţioneze pe baza primului impuls, adică să atace intrusul din reflex. Ceea ce se şi întâmplă, dar greu şi cu delicateţe enervantă. Urmăresc cea mai mică mişcare: o unduire anormală a unui fir de trestie, un anafor abia ghicit, un siaj pornit de lângă barcă şi urmărit până la dispariţie sunt tot atâtea indicii despre locul în care ar trebui să aterizeze năluca pentru a declanşa atacul. Adică, pe cât posibil, pe ceafa ştiucii.

Eforturile sunt răsplătite parţial de spectacol – peştii nu se mulţumesc să admire oscilanta aterizată în dreptul lor, uneori declanşând atacul chiar înainte de impactul ei cu apa. Ca dimensiuni, sunt însă departe de visele mele, iar seara – vine vorba, pentru că soarele se încăpăţânează să spânzure atârnat de cer până când ceasul spune că trebuie să mă duc la culcare – îmi năruieşte şi ultimele speranţe. Mă voi întoarce acasă fără poveşti frumoase în traistă.

Din nou printre nuferi
Pescarul e de felul lui ca înecatul, se agaţă de orice speranţă ca de ultimul pai. O schimbare neprevăzută de plan şi mă aleg cu o nouă, ultimă zi liberă. La pescuit cu mine! Aleg fără prea multe mofturi lacul vizitat în urmă cu o săptămână. Îmi pun speranţa că primăvara în ritm accelerat, caracteristică nordului extrem, a alungat greţurile doamnelor de sub nuferi. Din cauza zilei foarte lungi (de la douăzeci de ore în sus), un pom care înmugureşte la noi într-o săptămână îl imită la Cercul Polar pe Făt-Frumos şi înfloreşte în două zile. În fond, de ce n-ar face şi ştiucile o excepţie?!
La faţa locului, surpriză! Parcă am aterizat cu pluta pe un cu totul alt lac: dacă mai ieri aveam ici şi colo câte un nufăr, acum frunzele formează covoare compacte. Doar pe alocuri au mai rămas ceva cărări, dar mugurii de dedesubt par că vor transforma recuperarea în cursă cu obstacole. Bune şi potecile astea, dacă vântul nu ar agita lacul, transformându-l într-un balansoar verde. Ce cărări să mai ghiceşti printre valuri? Cu toate astea, îmi convine de minune situaţia, infinit mai prielnică decât un soare orbitor.

Pescuind la apă mică, aş fi ales în mod normal o oscilantă uşoară şi lată. Pentru apele în care există roşioare sau babuşte, alegerea mea ar fi fost cel mai probabil Linxul de la Berti. O suna ea a reclamă directă, dar realmente e o oscilantă extraordinar de reuşită, cu vibraţii seducătoare, în pofida celor mai nefericite manipulări. Sigur, nici o nălucă lungă şi îngustă, numai bună să se strecoare prin canioanele dintre frunze, nu mi-ar fi displăcut. Ştiam însă de acum o săptămână că aveam obligatoriu nevoie de una lată, cu balans agresiv, gata să scoată din minţi cea mai apatică şi mai îndrăgostită dintre ştiuci. Aşa că montez un Dollinger mare. Şi nu unul oarecare, ci unul extrem de greu, cel puţin în termeni româneşti. 16 grame de metal argintiu nu-s tocmai puţin pentru cei care ştiu ce înseamnă apele mici şi pline de brădiş de la noi.

La cosit pe cărări de ape
Toţi producătorii autohtoni ştanţează dolli „originale” pe bandă rulantă, cu îmbinări care de care mai savante de grosimi, lăţimi, lungimi. Indiferent de firmă, este una dintre cele mai prinzătoare oscilante inventate vreodată, o nălucă versatilă, care, în funcţie de necesităţi şi îndemânarea mânuitorului, poate evolua de la o rotativă gigantă la cea mai leneşă dintre oscilante. S-or chema ele toate la fel, dar dintre toate Dollingerul de Gipo are cel mai apetisant... posterior. Sensibil mai lat ca anteriorul, îl transformă într-un peşte agitat, zbenguindu-se haihui, indiferent de viteza recuperării, chiar la o grosime excesivă a tablei. Or, tocmai de agitaţie multă în apă puţină aveam eu nevoie.
Pare ciudat să alegi pentru o apă de maximum un metru, împădurită cu nuferi, o oscilantă relativ grea. Aveam însă nevoie de o contragreutate, pentru a negocia cu plantele la... cuţite. O apă acoperită cu nuferi aduce întrucâtva cu un sandviş. O felie substratul, mai mult sau mai puţin afânat, o alta mai subţire - covorul format din porţiunea lată a frunzelor - şi la mijloc dulcea cremă a apei forfotind de ştiuci. Or, ca să guşti direct din umplutură, trebuie să dai la o parte felia de deasupra. Nu stropşind nuferii pe mal cu furca, ci străpungând-o cu linguriţa. De data asta, la propriu.

O nălucă uşoară, purtată ca un zmeu de un fir textil relativ gros, eşuează urgent şi invariabil pe frunză. Intenţia mea declarată este să agit lingura sub felia de deasupra sandvişului, chiar dacă sforile trase pe dedesubt, respectiv peţiolul frunzelor, mă încurcă destul de tare. Greutatea oscilantei va întinde bine de tot firul, prin smucirea căruia pot obţine imediat o macetă improvizată, numai bună de cosit peţiolurile fragede.

Vânătoare sub vrejul de nuferi
Obişnuit cu rizomii nuferilor din Deltă, a căror agăţare îţi mănâncă o jumătate de oră din viaţă cu tentativele de recuperare a nălucii, evit asaltul direct. Încep lansările de tatonare pe cărările dintre nuferi, altfel uşor de urmărit când apa e calmă. Realizez repede că atacurile apar doar când oscilanta trece în imediata apropiere a vegetaţiei. Ştiucile nu se deranjează nici o jumătate de metru în urmărirea potenţialei prăzi. În plus, fie că singurii rizomi care scapă iernilor aspre sunt cei pitiţi în pământ, fie că nuferii finlandezi sunt moi din fire, năluca nu găseşte pe drum obstacole de netăiat. Aşa că, încet, încet, ajunge să aterizeze direct pe covorul de frunze. O recuperare de o palmă, suficient ca metalul să cadă de pe frunză în apă, şi atacul se declanşează aproape instantaneu. Mi-aş dori să pot să filmez sub apă, cred că numărul umbrelor de sub acoperişul verde e imens. Am şi două, trei prezentări pe o recuperare, nu întotdeauna finalizate, în parte datorită atacului nehotărât, generat de agresivitate şi nu neapărat de nevoia de hrană, în parte imposibilităţii de a înţepa corect în claia de buruieni.
Adesea oscilanta propteşte bălăngănind din cârlig un peţiol. Imediat fulgere aurii zguduie deopotrivă frunza de nufăr şi mâna pescarului, ba câteodată ştiuca atrasă de zbaterea metalului (aţi observat vreodată cum scapă peştişorii de paraziţi, lovindu-se de frunzele plantelor subacvatice?) reuşeşte să desprindă năluca. Înţeparea e anevoioasă, urmată de dezagăţări frecvente. Din fericire, rămân destule vârtejuri de apă, din care ţâşnesc crocodili, nămol şi frunze rupte de nuferi. Neavând prea mult spaţiu de manevră, ştiucile care rămân proptite în cârlig se răsucesc disperate în jurul axei proprii, încurcându-se în plante, şi îţi trebuie multă răbdare ca să le extragi din vrejurile formate.

Densitatea esocidelor e incredibilă, demnă de cea mai bine populată dintre japşele noastre. Şi ca dimensiuni, media e binişor săltată faţă de ultima partidă desfăşurată în acelaşi loc, semn că populaţii din ce în ce mai vârstnice de ştiuci îşi încheie socotelile reproductive. O săptămână de primăvară poate însemna aici cât o lună la noi. Mă îngrijorează însă aspectul peştilor: cumetrele sunt lungi şi ascuţite ca lupta de clasă, cu capete anormal de late pentru trupurile slăbite. Mi se face dor de maşcatele groase şi bine îndesate care vestesc în Deltă o toamnă bogată. La optzeci de centimetri şi mai bine, ar trece fără emoţii de cinci-şase kilograme. Suratele finlandeze atârnă însă mult mai puţin.

Boscorodesc amarnic în gând, singur într-o bărcuţă destul de instabilă, pe un lac înfuriat, în care vâslitul e un fel de împins pe uscat cu vâsla în nuferi. Mă chinui să le înghesui cât pot de bine în obiectivul aparatului foto, nerăbdător să sondez noi şi noi frunze. Pentru prima dată, sunt însă mulţumit – şi scorpiile nordului pot fi îmblânzite.