Apa care ne încinge

Vine toamna, bine-mi pare, că mă bucur de răcoare. Teoretic, pentru că, deşi gradele din aer s-au mai împuţinat, soarele continuă să ne bată la cap. Ba parcă mai mult chiar ca astă vară, că ploile, în loc să înmoaie vipia, ne-au cam băgat în seră. E clar, a venit timpul să ne răcorim din nou pe baltă. Cu o singură condiţie – când ieşim pe uşă să ne uităm cu respect în sus. Fierbinţeli la pescuit

Că suntem suflete calde, ne-am lămurit de luna trecută. Că ne încălzim permanent şi suntem obligaţi să ne răcim tot timpul, am aflat deja de atunci. Nu degeaba ne privim acum pielea cu mai multă tandreţe. Cu toate astea, rămâne de dezlegat un mister – de ce parcă ne e totuşi mai cald, deşi isteria codului roşu a intrat de un timp în istorie?

Transpiraţia dă senzaţia
Răspunsul e simplu – în afară de gradele din aer, confortul nostru depinde de o sumedenie de alte lucruri. Aşa ajungem să descoperim cu mic, cu mare magia indicelui de confort termic. Nebunia începe brusc şi în proporţie de masă - nu există ştire unde să nu fie măcar puţin adus în discuţie ori revistă în care să nu devină o mică vedetă.

Ca să afli exact de unde a mai aterizat şi ăsta, nu-ţi trebuie pile la meteo ori confortometre în casă. Pur şi simplu, e suficient să ştii că respectivul e alintat şi ITU, adicătelea, adună într-însul temperatura şi umiditatea aerului laolaltă. Cu alte cuvinte, ne simţim mai mult sau mai puţin bine nu numai în funcţie de temperatură, ci şi de câtă apă conţine aerul care ne înconjoară.
Am văzut cât de importantă este evaporarea transpiraţiei pentru a nu muri de cald. Din păcate, evaporarea se produce numai atâta timp cât apa care se ridică de pe piele găseşte loc să se strecoare printre moleculele de gaz din jur. Cu cât aerul e mai încărcat cu vapori de apă, cu atât procesul se reduce mai mult şi senzaţia de cald e mai intensă. Şi cu cât temperatura aerului e mai mare, cu atât e suficientă o umiditate mai mică pentru a ne simţi de-a dreptul naşpa. Culmea, dacă am avea prilejul să dăm o fugă în deşert, acolo ni s-ar părea mai suportabilă căldura. Da’ nu ni se tot spune că în România e cea mai cruntă secetă de-un veac încoace?! Adevărat, numai că din cauza vegetaţiei, a lacurilor, a râurilor şi a cisternelor de apă revărsate cu generozitate pe asfaltul încins, trăim într-o atmosferă relativ umedă.

Bineînţeles că senzaţia neplăcută e accentuată într-o încăpere închisă – pe măsură ce transpirăm, „îmbibăm” şi mai tare aerul cu apă. Prin urmare, decât să deschidem pur şi simplu fereastra, mai bine fugim la iarbă verde. Unde mai pui că vântul, cât de anemic, ne mai răcoreşte puţin. Totul e să nu uităm de ... soare.
Belele rupte din soare
Să facem abstracţie acum de căldura pe care dumnealui o degajă. În fond, e bine că există, pentru că altfel nu am exista nici noi. Problema e că soarele îşi face de cap (de al nostru, categoric), indiferent de gradele din termometre. Fie vară, fie iarnă, ba uneori chiar pitit în spatele norilor, ne poate provoca destule necazuri.

De la soare ajung la noi o sumedenie de raze. Şi nu numai din acelea care înţeapă norii prin tablouri. La unele te poţi uita, dar la multe altele ba. Cu totul, ceea ce vedem din soare, adică lumina lui, e cam jumătate din ceea ce poate arunca asupra noastră. Restul e împărţit frăţeşte între radiaţiile infraroşii, cele care ne dau căldura, şi ultraviolete, responsabile cu bronzul.

Numărul şi puterea razelor care ne curg în cap nu sunt constante pe parcursul zilei şi nici de la un anotimp la altul. Pe de o parte, pământul se roteşte, drept care noaptea ne bronzăm doar la solar. Cu cât unghiul făcut de suprafaţa terestră cu soarele e mai apropiat de nouăzeci de grade, cu atât cantitatea de raze care ne izbeşte e mai mare. De aici şi recomandarea să nu ne punem cu el la amiază. În plus, la Ecuator am suferi mai tare, în vreme ce la poli doar o mică parte din radiaţie ar ajunge la noi. Pe de altă parte, pământul nu stă în faţa soarelui chiar în poziţie de drepţi şi îşi schimbă poziţia periodic pe timpul unui an. În acelaşi interval de timp şi moment al zilei, radiaţia pe care o primim este mai mare vara.

Asta, dacă toate „razele” solare ar ajunge la noi. Din fericire, lucrurile nu stau întru totul aşa. O bună parte din radiaţie se izbeşte de atmosferă ca de un scut şi se pierde în spaţiu. O alta este deviată sau chiar absorbită, în timp ce traversează diferitele straturi ale păturii de gaz care înconjoară planeta. Rămân însă suficiente cât să ne putem încălzi, bronza, îmbolnăvi la soare.

Bronz de vară până seară
E concediu, tânjim după soare, dar nu prea ştim unde să-l căutăm – să fie mai bine la mare ori la munte?! Oricum ar fi, de bronzat nu scăpăm. De obicei, o facem vara la mare. Dar nici iarna la munte nu-i de lepădat – aerul rarefiat filtrează mai puţin din raze. În plus, zăpada e o foarte-foarte bună oglindă, de aici şi arsurile de piele apărute iarna la schi.

Sigur că vara ne expunem pielea mai mult, că n-om umbla şi acum cu şubele pe noi. Se întâmplă însă că de obicei exagerăm şi după un timp nu mai ştim pe unde să ne ascundem de atâta bronz căpătat cu toptanul. Parcă ne-ar fi mai bine sub un nor. Aiurea! Ni se pare. Ultravioletele îl străbat în bună măsură şi ne află pielea oricât de bine ne-am ascunde. Prima intenţie e să te vâri în apă. O dată că apa e mai rece şi ne linişteşte întrucâtva pielea prea încinsă. Apoi, oricât de cald afară, trebuie să găsim când ieşim o boare de vânt rătăcită, ceea ce ne sporeşte senzaţia de bine. Din păcate, pentru că, o dată usturimile uitate, nu facem decât să ne tolănim din nou la soare, până când pielea se face ca racul, se umflă şi ne arde. E deja prea târziu şi toată apa din gârlă nu ne mai alină usturimea.

Să presupunem că ştim ce ne paşte şi nu mai vrem să ieşim pe mal. Ne bălăcim toată ziulica, iar seara – ca să vezi minune! – ieşim bronzaţi afară (bine, de acord, n-o fi valabil pentru degetele de la picioare). Cum nu am putut respira sub apă ca peştii şi a trebuit să stăm cu nasul deasupra, ne trezim că ne arde faţa, aproape la fel de mult şi umerii. Ba parcă şi în rest suntem ceva-ceva mai roşii. Asta pentru că ultravioletele străbat într-o oarecare măsură suprafaţa apei. Ba mai mult - tot ce nu a putut trece dedesubt ne-a fost reflectat în freză. Interesant e că nisipul reflectă ultravioleta mai ceva ca apa, de aici şi rapiditatea cu care ne înnegrim la mare.
Haine albe pentru zile roşii
Nu încape vorbă că pe noi, vajnici pescari, ne interesează bronzul prea puţin. Ne interesează mai degrabă să putem dormi pe orice parte noapte de noapte şi să nu ne jupuim prea tare după fiecare pescuit. Putem scăpa dacă nu uităm că ne putem pârli la soare la o temperatură suportabilă sau chiar şi pe cel mai crunt îngheţ. Pielea închisă la culoare nu e neapărat mai groasă, dar se apără mai bine de soare, spre necazul blondelor amatoare sau nu de apă plată cu lămâie.

În plină vipie ar fi înţelept să tăbărâm pe peşte doar dis-de-dimineaţă sau seara la culcare. E oricum mai răcoare atunci, raze mai puţine pe baltă şi peşte mai nesătul în apă. Când, la amiază, crapii nu ne dau pace şi avem mâncărici în palmă, ca să nu ne trezim cu ele şi pe spinare ar fi de preferat să ne acoperim cu o textilă. N-o fi albul cea mai potrivită culoare pentru nămolul de pe gârlă - că doar am plecat cu prietenii la peşte, nu la golf, printre oameni subţiri şi parfumuri fine - dar reflectă suficient din bucăţica de soare care ne loveşte, pentru a merita deranjul. Atingeţi cu mâna o bluză jumătate albă, jumătate neagră, uitată la soare şi veţi înţelege de ce prefer boscorodelile soţiei culorilor închise antijeg.

E drept, nu e prea comod să stai înfofolit în plină vară. Drept care ar fi mai bine să ne oferim puţină umbră. Umbrelele „de soare” ieftine sunt mai străvezii decât par şi numai bine ne ajută să ne rumenim temeinic. Dacă nu avem la dispoziţie un parasolar adevărat, mai bine ne pitim sub o salcie stufoasă decât să ne zvârcolim toată noaptea de usturime. De obicei, de copaci e gârla plină, fie ei prăsiţi de la mama natură, fie din buzunarul vreunui concesionar mai vrednic. Când nu dăm în cale nici măcar de vreun plop pirpiriu, soluţia textilă e cea mai bună, asta presupunând că nu am ascuns printre monturi şi râme cremele-ecran ale nevestei. Atâta doar, trebuie să înmuiem din când în când bluza, şapca, pantalonii în apă. Evaporarea ei ne va răcori suficient, fără a ne arde prea tare.

Soare de te doare la bască
Paradoxal, ne-o feri ei pomii de ultraviolete şi arsuri, dar de insolaţie nu ne apără şi pace! Problema e serioasă în special la copiii mici, la care oasele craniului sunt prea subţiri pentru nişte infraroşii hotărâte. Spre deosebire de ultraviolete, care se opresc la piele, suratele lor responsabile cu încălzitul trec mai departe şi, dacă nu dau în cale de o şapcă groasă ori de o pălărie sănătoasă, se opresc taman în foiţele care acoperă creierul. Termostatul de aici nu mai face faţă şi, încetişor, temperatura urcă. Încins bine, mai ales dacă posesorul e brunet, tuns foarte scurt sau mai are doar păr de două duşuri, creierul îşi pierde la un moment dat cumpătul şi, de prea multă căldură, începe să se răţoiască la noi. Durerile de cap sunt regula, dar nu vin singure, ci cu senzaţie de sfârşeală, greţuri, de multe ori chiar vărsături. În ciuda febrei, nefericitul se zgâlţâie cuprins de friguri şi arde ca focul.

Preferabil ar fi ca totul să rămână poveste. E simplu, e nevoie doar de multă atenţie şi cumpătare, un acoperământ serios la cap şi răcoreli cu apă pe frunte, când simţim că ne năpădeşte căldura. Dacă nu ne putem abţine şi gârla ne cheamă în plină avertizare meteorologică, măcar să ne facem un bine şi să ne lăsăm copiii acasă. Sunt oricum mult mai sensibili la căldură, la expunerea la soare şi la pierderile imense de apă pe care le presupune o zi încinsă de pescuit.

O dată necazul produs, împricinatul trebuie „răcit” cu orice preţ. Desigur, până pe la vreo 38 de grade şi nu definitiv, eventual scurtându-l de un cap care oricum doare. Mai jos de atât, poate fi periculos, în condiţiile în care creierul e suficient de derutat pentru a mai şti să comute pe încălzire. E de preferat să tragem omul la umbră sau, dacă este posibil, la răcoarea aerului condiţionat din maşină. Haine ude, comprese cu apă rece, un evantai improvizat pot fi soluţii foarte utile la nevoie. Important e să nu-i lipsească încinsului apa. Dacă durerile de cap persistă, lumina directă devine un chin pentru ochi şi aplecarea capului aproape imposibilă, datorită durerilor de ceafă, ar fi cazul ca, de la locul faptei, primul drum să treacă pe la un spital. Aşa-zisa insolaţie poate să fie prea bine o meningită. Dar asta e deja o altă poveste.