Vacanţa pescarului

Nu-i pescar respectabil care să rămână dator peste vară cu vizitele pe malul apei. Cu cât entuziasm umplem geamantanele cu bulendre şi trusa de scule cu nimicuri, de care e posibil să nu ne atingem tot concediul! Şi mare-i dezamăgirea când, după atâtea pregătiri minuţioase, ne trezim că nu am luat cu noi câteva mărunţişuri care ne-ar fi făcut viaţa mai uşoară. Sfaturi pentru marea evadare

Firesc, fiecare îşi face concediul cum şi cam pe unde îl taie capul. Să presupunem, totuşi, că nu toţi pescarii mioritici vor pleca să prindă păstrăvi în Alpi ori balene la poli. Să zicem că nici luna august nu va fi diferită, esenţial, faţă de alţi ani. Aşa că, lăsându-ne puţin imaginaţia să zburde, vom ajunge, probabil, să înmuiem degetul într-o apă bine încinsă de soarele darnic de sfârşit de vară. Ca să nu păţim pocinogul, să vedem împreună ce e musai să înghesuim prin buzunare, pentru a ţine bubele departe de noi toată vara.

Chiar şi de ne trage aţa la nudism, trei bulendre şifonate tot vom lua cu noi. Plasticul e o invenţie genială, dar nu are ce căuta în garderoba noastră estivală. Paradoxal, când ne gândim la căldura de afară, două-trei textile de bumbac ne vor păzi de soare şi ...răceli. Mama gripelor şi muma răcelilor nu se hrănesc doar cu zăpadă. Dacă tot murim de zăduf peste zi, suntem tentaţi să tratăm noaptea cu indiferenţă. Rumeniţi bine de la prânz, eventual entuziasmaţi de gustul vreunui malţ de calitate, ne aruncăm nepregătiţi în lupta cu răcoarea serii.
De acord, n-or crăpa pietrele de ger, noaptea, în luna lui Gustar, dar nici 37 de grade Celsius nu vor fi în aer. Ceea ce înseamnă că suntem mai calzi şi, dacă fizica nu minte, vom pierde căldură. Soarele furat cu lăcomie încă din prima secundă de concediu ne va deschide capilarele din piele pentru vreo două-trei zile, zi şi noapte laolaltă. Ne mai trebuie un strop de alcool, ca să ne dilate vasele mai tare, oareşice lipsă de mişcare (că doar n-om dormi alergând), puţină umezeală în cortul pus la buza apei, ceva mai multă gheaţă în şpriţul de seară ca să ne trezim dimineaţa ţepeni de spate, răguşiţi şi cu nasurile înfundate. Niscaiva febră, aşa, cât de un frison, şi praful s-a ales de vacanţa atât de atent pregătită!

Cea mai bună apă, şpriţul
Nu-i om sănătos, dacă nu la trup, măcar la minte, care să nu bea o duşcă-două-trei în concediu. Aaa, nu de plăcere, se înţelege, ci din obligaţie – nu-i frumos să-ţi laşi prietenii să deguste singuri! Medicul zice clar, ca din carte: beţi şi vă veseliţi în concediu, dar faceţi-o cu ... cap! Că el suferă primul, sărmanul, după orice beţie mai acătării.

Băutul nu-i chiar o meserie uşoară în toiul verii. Fiind atât de cald, parcă nici foame nu ni se face prea tare. Alcoolul înghiţit de-a valma nu mai găseşte nimic în stomac, care să-i domolească elanul, şi dă năvală degrabă în sânge. Ajuns acolo, dilată toate vasele mici din piele, deja iritate de căldură. Că ne facem imediat ca racul la faţă nu-i niciun bai. Dar sângele fuge din vasele mari, inima are prea puţin lichid de pompat la vale, prin urmare tensiunea ne scade mult şi creierul se trezeşte, dintr-o dată, în ceaţă, de unde şi ameţeala. E suficient un singur pahar de vin băut pe arşiţă, ca să ne fugă imediat capul de pe umeri.

Apoi, alcoolul deshidratează puternic. Asta nu înseamnă, neapărat, că ne usucă pe dinăuntru, ci că ne face sângele mai doritor de ... apă. Iată de ce o mahmureală cinstită cu multă apă se scoate, fie ea puţintel sărată, ca moarea de varză. Cu cât mai tare e licoarea din poveste, cu atât mai neplăcut vom resimţi efectele ei. Ca să bem mai mult şi, mai ales, mai bine, va trebui să ne ascundem neapărat de soare. Să uităm gustul palincii, fie ea în variantă scoţiană, pentru a descoperi savoarea berii sau a şpriţurilor lungi de vară. Să turnăm apă din belşug, de preferinţă plată (acidul creşte indirect efectul alcoolului. Dar ce şpriţ mai e ăla care nu pişcă la limbă?). Şi să ne ştim măsura.

Apropo de apă. O recirculăm rapid vara, băgând-o pe gât şi scoţând-o prin piele. Nu o eliminăm însă ca atare – transpiraţia conţine suficient de multă sare încât să ne albească tricoul. E mai greu să bei apă de mare, e însă una dintre rarissimele situaţii când doctorii, altminteri duşmani de moarte ai sării, o recomandă în bucate. Ar fi ea bună şi apa minerală, măcar că ne obligă să citim ceva în vacanţă: eticheta de pe sticlă. Cu cât conţine mai multe săruri, cu atât e mai potrivită pentru beţiile de vară. Dar, dacă mineralele din ea au ca element comun calciul, atunci ne bagă urgent rinichii în belea. Şi aşa trebuie să filtreze un sânge îngroşat, cu toxine concentrate, dacă le mai dăm şi calcar la sticlă nu ne mai rămâne decât să inaugurăm oficial cariera de piatră.
Smacuri, creme, pălării
Care va să zică, am pus în bagaj bulendre adecvate, apă din belşug şi ceva lejer de băut, că doar ne-a dat voie doctorul. Să nu cumva să ne uităm acum cremele şi ... ochelarii. Zău că nu credeam în prostiile cu “factori de protecţie” de întins pe piele, până când m-am trezit cu pete albe pe trupuşorul meu bronzat, acolo unde îmi ştersesem deştele de cremă protectoare. Să nu uităm că-i, totuşi, vară şi, în plus, o bună parte din concediu vom avea alături o apă întinsă pe post de oglindă. Soarele e mai sus pe cer, ca niciodată în timpul anului, împrăştiind darnic cu ultraviolete, numai bune de reflectat în valuri. Poate nu ne-o lovi taman pe noi cancerul de piele, dar arsurile solare căpătate în preajma apei sunt tare neplăcute.

Apoi, soarele nu va ţine cont că doar un păr prost părăseşte un cap atât de deştept şi ne va pârjoli chelia mai presus de orice. Dacă şapca a rămas pe noptieră (Mare greşeală! Udată ritmic în apă, face cât un parasolar de calitate!), un strat gros de cremă ne va feri de băşici în cap, la modul propriu, chiar dacă nu ne va mai aduce pletele înapoi.

Există o porţiune de piele constant neglijată, scoasă sistematic din circuitul tuturor alifiilor şi protecţiilor posibile: buzele. Dacă nu am sprijini ţigara cu dânsele şi nu le-am mai ţuguia din când în când, a pagubă, când scăpăm vreun peşte, aproape că am uita de ele. Ne vor reaminti singure ce piele fină deţin, lipsită până şi de protecţia pe care melanina, pigmentul „bronzului”, ne-o asigură pentu restul tegumentului. Deşi n-ai zice, se pârlesc groaznic la soare, descuamându-se când ne e lumea mai dragă. Decât să ajungem cu buzele moi ca peria de sârmă, e mai bine să ademenim crăpoaicele pe mal cu botul plin cu alifie. Reîmprospătată, desigur, după fiecare sărut à la C&R.

Tot din motiv de soare şi apă e bine să ascundem sub şepcălie o pereche de ochelari de protecţie. Nu, ochii nu se vor bronza ca buzele. Cu toate că ultravioletele îi pot ataca la fel de bine ca pe orice altă bucăţică a corpului nostru, din fericire nu rămânem proptiţi prea mult cu ei în soare. Necazul e că, vrând-nevrând, stăm cu ochii fixaţi asupra apei. Cantitatea de lumină care izbeşte retina este, din cauza asta, enormă. N-o vom simţi pe moment, ci peste nişte ani, când ne vom milogi de nepoţi să ne bage râma în ac.
Ace, brice şi pastile
Ajungem, încet-încet, şi la partea dragă doctorului: bulinele. Acu’, unde a încăput un geamantan de boarfe, o încăpea şi o punguţă cu nasturi. Ce băgăm într-ânsa? Simplu!

Pilule de durere. Că le cheamă Nurofen, Aspirină, Algocalmin, Paracetamol, fac toate parte din aceeaşi familie şi au efect similar, în principal antiinflamator. Ne scapă, în egală măsură, de dureri de cap, de usturimea primită bonus la bronzat, de febră. De ce să ne stricăm concediul, pentru că ne-a lovit febra insolaţiei în plină Deltă, când două-trei comprimate de Algocalmin rezolvă rapid situaţia? Sunt atât de bune, în situaţii atât de diferite, încât merită efortul de a le căra în traistă.

Pilule de diaree. Ne răsfăţăm în concediu cu mese îndestulate, ba mai şi schimbăm meniul cu care eram obişnuiţi acasă, aşa încât deranjul de maţe apare frecvent peste vară. Unde mai pui că-i abundenţă de pepeni, iar de sete bei pe unde şi cam ce apă apuci! Furazolidonul e un dezinfectant intestinal perfect, când tulburarea nu e prea gravă, chiar dacă ne colorează urina ca o vopsea de calitate. Putem să dosim în vesta de pescuit câteva capsule de Imodium, dacă nu abuzăm, pentru că altfel dăm în constipaţie şi, de obicei, prea tare nu-i mai bine ca prea moale. Oricum, majoritatea diareelor trec de la sine, cu regim şi multă, multă apă.

Pilule de digestie. Dacă ştim că nu ne putem abţine să dăm iama în spanacuri şi salate e bine. Dar, dacă am plecat în concediu chitiţi să ne doborâm recordul la friptane şi mititei, atunci trebuie să ne uşurăm cumva digestia. Avem la dispoziţie tot felul de extracte de bilă (Colebil, de exemplu) pentru grăsimi sau enzime pancreatice (triferment, kreon), pentru restul alimentelor „grele”. Adesea, diareea e provocată de insuficienta digestie a unor prânzuri prea bogate, aşa că putem împuşca doi iepuri dintr-o pastilă.

Pilule de colici. Colică înseamnă orice durere de burtă care vine şi te apoi te lasă, puţin mai nefericit, pentru a te lua din nou de proaspăt pe nepusă masă. Ascund de obicei suferinţe serioase şi trebuie aşadar mărturisite degrabă medicului. Pentru cei care se ştiu cu nisip la rinichi ori pietre la fiere, colicile sunt ceva banal şi medicaţia pentru ele aşijderea. Că se cheamă nospa, scobutil, papaverină, bulinele respective calmează colicile suficient de mult cât să ni se pară viaţa mai frumoasă. Au dezavantajul că pleoştesc intestinul, constipându-ne dacă le luăm cu pumnul.

Alifii de dat la rană. Arareori mai suferă sărmana piele cum o face vara. Dacă doar ne-am rumenit puţin o cremă de uns corpul după plajă e suficientă şi infinit mai bună decât masajele cu spirt. Când ne-a uitat Dumnezeu cu burta la soare problema devine serioasă şi s-ar putea să nu ne treacă cu spray-ul minune numit bioxiteracor. Băşicile cu sânge în interior trebuie sparte obligatoriu, dar numai de către medic. Altfel se infectează şi lasă cicatrici urâte. Dacă lichidul e clar şi suntem pierduţi în mijlocul junglei putem să ne tratăm singuri decupând pielea moartă de deasupra (nu doare!), cu condiţia să o facem curat. Le ungem apoi cu spirt (singura situaţie când alcoolul ne ajută) şi le pansăm pentru câteva ore, maxim o zi.

Nimicuri de înfrumuseţat viaţa. Nu farduri ori rimeluri, că de asta are cine să se ocupe. Un plasture pus pe rană devine, la nevoie (citiţi bătătură), cel mai bun prieten câştigat în concediu. Câteva comprese sterile nu atârnă nici cât firul de pe mulinetă. Apoi, când ştim că vom trece “prin glonţi, prin spăngi, prin fum” ca să ajungem la pescuit, mai ales dacă fugim cu lunile de-acasă, un ţoi de-un deget cu dezinfectant (betadină) sau alcool nu cer de foame.

Sunt doar câteva mărunţişuri, fleacuri neimportante comparativ cu husele burduşite cu lansete, valizele cu accesorii, rucsacul cu mulinete, cizmele, combinezoanele, juvelnicele, bacurile de nadă, sacii cu momeli etc. pe care le cărăm de obicei cu noi. Ceasul rău, pisica neagră ori vreo baftă primită prieteneşte la plecare le pot da, însă, o importanţă covârşitoare. Un motiv în plus să le acordăm atenţia cuvenită. Mai bine le înjurăm pentru că le plimbăm de fiecare dată degeaba, decât să ajungem să le apreciem pentru că ne lipsesc.