Cum e să fii într-o ureche ne-am lămurit din numărul trecut. Numai bine s-a făcut vremea să vă spun de ce ne dă urechea-n gât. Ba, fiindcă-mi sunteţi simpatici, o să vă spun şi de ce noi, pescarii, avem aere în cap. Da’ nu vă faceţi probleme – nu-s nici mai multe, nici mai puţine ca la alţii. Solunar şi ORL

Găuri de dat în gât
Nasul, gâtul şi urechea, pe lângă faptul că se tratează de bube la acelaşi doctor, mai au ceva în comun. Comunică tustrele prin aceeaşi mare gaură, mai precis prin ... gură. Că nasul şi gura au câte ceva de împărţit reiese foarte clar din zăduful cu care borşul de peşte se stropşeşte prin nări afară când strănutăm cu gura plină. În fapt, cele două nări se deschid în tavanul marii peşteri pe care cu nostalgie o alintăm drept gât. Un tub băgat pe nas iese cu minim efort printre buze, fără ca asta să ne transforme în cine ştie ce magicieni.
Drept e că oricât am strănuta cu dinţii strânşi, ciorba nu va ţâşni pe ureche. Pur şi simplu, n-o lasă ... timpanul. Pentru că altminteri urechea medie, adică acea porţiune a organului auditiv situată între membrana timpanică şi melcul de care vă povesteam mai acu vreo lună, comunică direct cu acelaşi gât.
Cea mai bună dovadă că nu vă mint defel e faptul că înghiţim cu noduri, adesea de câteva ori la rând, pentru a ne recupera auzul, „înfundat” după ce-am urcat val-vârtej câteva serpentine. Ceea ce resimţim este de fapt schimbarea relativ rapidă a presiunii atmosferice, transmisă pe faţa externă a timpanului. Când înghiţim în sec împingem aer şi pe faţa lui internă, egalizând presiunile de-o parte şi de alta a membranei, ceea ce are ca efect imediat „destuparea” urechilor.
Ca să fie chestiunea şi mai complicată, se întâmplă uneori ca urechea să se înfunde pentru că ... ne doare măseaua, fie ea de minte ori ba. Dinţii de sus au rădăcini suficient de adânc înfipte în oasele capului, pentru ca infectarea lor să provoace, într-un final nu prea fericit, o frumuseţe de otită. Motiv în plus să ne iubim dentistul - dacă nu mai mult, măcar mai des.

Amigdale la tot gâtul
Nu-i cazul acum să vă apucaţi să rânjiţi fasolea în oglindă, doar-doar veţi găsi găurica magică prin care puteţi să vă admiraţi scăriţa şi ciocănelul. Că urechea şi gura comunică între ele e cert. O fac însă printr-un canal subţire, care în plus nici nu stă larg deschis precum gura crapului după boiliesuri.
La capătul lui dinspre gură sunt aşezate un soi de amigdale mai mici, care, ca şi suratele lor din gât care ne fac atâtea necazuri în copilărie, se inflamează la diverse infecţii. Să nu ne mire aşadar că după ce a început să ne doară-n gât de la bericile sorbite direct din congelator putem avea urechile înfundate. La fel ni se întâmplă în răcelile severe, când urechile ne sunt parcă umplute cu vată.
Amigdalele de care veni vorba nu sunt nici fructe, nici gâlci oarecare, ci ganglioni limfatici speciali, aglomerări de ţesut de „apărare”, un fel de garnizoană unde celulele albe din sânge aşteaptă, gata să năvălească asupra invadatorilor. E normal, prin urmare, să stea grupate în jurul porţilor pe unde s-ar putea năpusti asupra noastră duşmanii.
Nici nasul nu face excepţie, cel puţin de data asta. Şi el are amigdalele lui, cu toate că nu le vedem precum cele din gât. Asta nu înseamnă că nu le ... auzim! Pentru că prin definiţie nasul e mai murdar decât gura (doar cu puţin, să ştiţi), „amigdalele” lui sunt zgândărite adesea. În timp cresc suficient de mult ca să astupe partea dinspre gură a nărilor. Fericiţi proprietari de „polipi”, ajungem să nu mai respirăm aproape deloc pe nas, ba chiar gâlmele respective coboară către găt, provocând tot soiul de iritaţii. Şi, colac peste pupăză, transformă proprietarul, forţat să respire numai pe gură chiar şi atunci când doarme, într-un sforăitor de mare clasă!
Aceste aere ne doare...
Nasul şi urechea şi-au dat aşadar întâlnire, pe căi mai mult sau mai puţin directe, în gură. Dar parcă n-ar fi echipa completă, dacă la mijloc nu s-ar băga şi ... ochii. Nici nu ştim câtă dreptate avem când recunoaştem că ni se scurg ochii după cine ştie ce fripturi apetisante. Lacrimile, fără de care porţiunea transparentă a ochiului s-ar albi, se scurg binişor prin nas la vale, cu tot cu praf şi alte mizerii culese de pe ochi. Asta explică de ce ne curge nasul de fiecare dată când ratarea vreunei maşcate ne umple de lacrimi. Canalul nazo-lacrimal se astupă şi când răcim cobză sau afară suflă crivăţul. Dacă obstrucţia devine permanentă, lacrimile ne vor uda obrajii chiar şi atunci când stăm cu burta în sus la soare.
Că tot am vorbit de găuri care dau spre gură, ar mai fi de pus la socoteală şi alte câteva. Începând de la creier în jos, capul ne este plin cu ... aer, în cel mai propriu sens cu putinţă. Oasele frunţii, oasele de la rădăcina nasului, maxilarul conţin perne pline cu aer, numite sinusuri.
De ce n-avem şi aici creier sau măcar puţină măduvă osoasă? Păi, aşa cum inginerii au inventat izolaţii pentru ţevile prin care circulă apa fierbinte, organismul şi-a căptuşit calea prin care aerul pătrunde către plămâni. Sinusurile nu sunt chiar peşteri goale. Sunt tapetate la interior cu mucoasă bine vascularizată şi prin urmare pot fi rapid „încălzite” cu sânge, la nevoie. Fiecare dintre ele este legat de nas prin orificii suficient de mici ca să nu permită intrarea diferitelor gunoaie, dar îndeajuns de mari ca să nu afecteze scurgerea secreţiilor din interior.
Nu ne-ar prea păsa de pungile noastre cu aer, dacă orificiile dintre ele şi nas nu s-ar astupa din când în când. E suficientă o viroză cinstită, pentru ca sinusurile, acum complet izolate, să devină incubator pentru microbii din interior, care se înmulţesc aici nestingheriţi. De acum înainte devenim mucoşi, nasul umplându-ni-se cu puroaie când ne e lumea mai dragă. Alteori infecţia din sinusuri pleacă de la un granulom dentar neglijat, mai pe româneşte de la o măsea „putrezită”.
Dacă nu prididim să ne suflăm nasul în timp ce alţii prind peşte, dacă ne simţim capul împăiat, gata să crape de durerea care ne ciocăneşte zi de zi în frunte, e posibil să avem o sinuzită cronică. Nu se tratează pe gârlă, decât cel mult cu oarecare indiferenţă, dar dacă avem noroc şi găsim un medic dedicat problemei, nişte antibiotice puternice şi ceva răbdare putem scăpa fără ne da ORL-istul găuri prin nas. Cu o singură condiţie – să nu amânăm prea mult vizita la medic.
Soluţii de desfundat la nas
Cu ce o fi mai fericită viaţa noastră de pescari să ştim că suntem plini de aere în cap? Că avem tărtăcuţa brăzdată de tot felul de canale şi cănălaşe, prin care direct sau indirect ni se scurg în gură licori despre care am fi preferat să nu ştim altceva, decât că nu e bine să dai cu ele în fasole?
Probabil că nu o să ne crape sinusurile în cele câteva ore dedicate duminică dimineaţa nobilului nostru meşteşug. Dar s-ar putea prea bine ca la câteva zile după aceea să ne trezim fonfăind, cu o ureche înfundată şi un ochi înlăcrimat, fără să avem habar de unde ni se trage. Că ne-om fi scobit cu paiul în ureche, că ne-om fi cercetat vreo nară cu prea mult sârg în deget, că am şters o lacrimă fugară cu mâna cu care gâdilasem sub buric vreo râmă, chiar nu mai contează. Important e că infecţia, odată stârnită, se poate răspândi ca focul în cele mai incredibile locuri.
De ce să ne stricăm sejurul, bunătate de concediu aprobat anevoie, pentu că de doi ani tot „uităm” să ne reparăm măselele?! S-ar putea ca „răceala” care nu ne dă pace de luni bune să fi devenit o problemă serioasă doar pentru că la timpul cuvenit nu i-am acordat puţin mai multă atenţie.
De suntem pe picior de plecare către casă şi nu locuim chiar la Ecuator, printre liane, nu-s probleme. Deşi uitându-ne în jur adesea nu ne vine a crede, trăim într-o lume civilizată şi găsim aproape la orice oră un medic dispus să ne facă bine. Dar dacă ne apucă acolo unde se termină harta şi exilul ni se sfârşeşte de abia după o săptămână sau două, atunci nu e tocmai o fericire să ne bubuie urechea de durere pentru că ne-am frecat la ochi cu mâna proaspăt scoasă de prin bălegare.
E greu şi total contraproductiv totodată să ne scoatem singuri puroaiele din ureche. Aşa cum de bună voie şi nesiliţi de nimeni nu ne găurim singuri oasele feţei, ca să scoatem microbii din sinusurile infectate. Logic ar părea să dăm la cap infecţiei cu niscaiva antibiotice. Dar pentru că microbii pe care îi găzduim permanent în nas sunt dintre cei mai periculoşi, s-ar putea să ne facem mai mult rău decât bine luându-le de capul nostru. Aparent vom calma puţin situaţia, în realitate însă nu vom face decât să-i alegem pe cei mai rezistenţi şi mai păcătoşi dintre ei.
Putem să luăm în schimb buline de durere. Cele mai multe au efect antiinflamator puternic şi ne vor alina întrucâtva necazul. Sunt uneori atât de eficiente, în situaţii dintre cele mai variate, încât e păcat să lipsească din trusa de voiaj. Dacă nu facem abuz, diferitele zemuri de tras pe nas (Bixtonim) ne uşurează respiraţia. Cu toate că nu au nimic de-a face cu prafurile de prizat, utilizarea lor îndelungată poate da dependenţă şi nici nu e chiar lipsită de efecte adverse.
În caz că diferitele canale astupate samavolnic se vor deschide şi secreţiile infectate se vor scurge singure la exterior, avem noroc. Altfel, distracţia ne costă cel puţin un drum la medic. Sigur că, dacă nu ne străduim prea tare, nu vom muri dintr-o sinuzită ori o otită. Va fi suficientă însă o singură partidă de pescuit ratată pentru a înţelege cu câtă dragoste trebuie să ne tratăm gura, nasul şi găurile din preajma lor.