După atâtea molime care ne atacă la tot pasul, s-a făcut timpul să vorbim numai de bine. Zău că m-am săturat de boleşniţe! De luna asta mi-am propus să vă explic lucruri frumoase. Ce ziceţi, de exemplu, de ceva ... mâncare? Pescari cu foame la cap
Fără gripă, leptospire sau purici în şosete se prea poate să scăpăm după pescuit. Dar niciodată nu s-a pomenit om, mai mult sau mai puţin zănatec (se includ aşadar pescarii), care scăpat dintre betoane să nu ia măcar o gustărică la botul ierbii.
Nu trec cinci minute de când plantăm ultima montură şi deja sandvişul din desagă ne face cu ochiul. Asta aşaaa, să nu leşinăm de foame în timp ce încingem grătarul. De abia am halit pâinea şi salamul cel de toate pescuiturile, că ne şi înghiontim să smulgem o bucată din friptura care sfârâie, crudă încă. Ba, deşi sătui, tot îndesăm cu deştul pe gât ultima îmbucătură dintr-un mic fără noroc, amuzându-ne de necazul vecinilor de peste gârlă, ameţiţi de fumigaţiile noastre. Apoi, dă-l încolo de peşte! N-are decât să tragă toate lansetele în apă, că până nu ne canonim şi cu savarinele pe care le ţinem la umbră nu ne oprim din înfulecat.
În fond, ce ne împinge aşa să aruncăm păpica pe gâtlej la vale? Am înţeles, la început a fost foamea. După asta ne-a ros pofta. Apoi tradiţia, că nu merge pescuitul fără un mic şi-o bere. Da’ parcă tot mai e ceva la mijloc.
De fapt, la mâncare ne împinge capul, mai precis gelatina aia cenuşie pe care unii o mai feresc acolo de ploaie. Ciudat! În fond, dacă ar fi avut cap şi creierul ăsta al nostru ar fi trebuit să ştie că zahărul, alcoolul şi tutunul dăunează grav sănătăţii. Dar cu savarina ce-am avut?! Cum problema e mai serioasă, propun să o luăm mai pe îndelete. Nu vom scăpa de ulcere, gastrite şi alte minuni moderne, dar măcar vom şti cine e de vină pentru chinurile la care ne supunem. Singuri-Noi, desigur!
Trei care au speriat celula
Pentru a exista, celulele tuturor vieţuitoarelor din lumea asta mare consumă energie. Unele o iau de la soare, trăind doar din apă, săruri şi lumină. Altele, cică mai evoluate, s-au specializat şi tânjesc după anumite substanţe ca maşina după pompa din benzinărie.
Că mai evoluate, ca ale noastre, că mai înapoiate (ca ale lor – sic!), celulele nu sunt în esenţă pretenţioase. Consumă trei tipuri mari de substanţe, oricum ai pune problema: glucide, proteine şi grăsimi. Şi nu orice soi, ci dintr-acelea suficient de mărunte - cât o moleculă micuţă-micuţă – ca să poată trece prin porţile pe care le au în perete.
Celulele aceluiaşi organism nu mănâncă toate la fel. Unele mor dacă nu au suficientă glucoză – enzimele din celulele noastre nervoase nu pot „arde” altceva decât glucoză, fără de care ar muri imediat. De asta ni se face rău când nu mâncăm un timp îndelungat. Senzaţia e cu atât mai evidentă cu cât facem concomitent un efort mai mare. Munca multă pe stomacul gol nu face nimănui bine.
Răul, adică slăbiciunea, eventual durerea de cap, nervozitatea, transpiraţiile sunt semne că ne moare creierul de foame. Un kilogram de proteine pure de i-am da, nu l-am ajuta cu nimic. O linguriţă mică de zahăr îl va scoate însă din belea. Dacă ne încăpăţânăm să îl ţinem la post, va fi nevoit să se descurce singur, arzând din depozite.
Păi, avem noi depozite de dulciuri?! Avem, dar nu ca atare. Există ceva „dulceaţă” în ficat, dar se consumă rapid când Măria-Sa creierul o ordonă. În rest, nu ardem gazul, ci slana de sub piele. Deşi nu ni se pare că ar avea ceva în comun, grăsimile pot fi transformate de ficat în glucoză. Se pot „îndulci” aşa şi proteinele, dar randamentul este atât de mic încât rămâne ultima soluţie pe care organismul o alege. Din fericire, celelalte celule s-au orientat spre alte resurse. De exemplu, celulele musculare ale inimii pot „înghiţi” grăsimi direct din sânge, fără a depinde neapărat de glucoză.
Până aici, totul e clar – au mai spus asta şi la televizor, parcă la ştirile de la ora cu ceaiul. Să vă zic acum un secret care nu s-a dat la teveu: din glucide sunt formate mierea, zahărul, dar şi celuloza (adică ... lemnul şi hârtia). Proteine conţin albuşul de ou, friptura, dar şi cureaua de la ceas. Or, nu mi s-a părut niciodată dulce scobitoarea, oricât aş molfăi-o înainte. Şi nici nu m-am săturat vreodată din trei foi veline sau mestecând obiele. Semn că nu orice glucide, proteine sau grăsimi le sunt celulelor mele pe plac. Îndrăznesc să cred că nu e doar problema mea. Vaca din bătătură s-ar uita ciudat, dacă aş îmbia-o să rumege o friptură, aşa cum nici căţelul din curte nu s-ar omorî să roadă paie.
Ce ar fi dacă dintre toţi lupii, din greşeală unul muşcă dintr-un măr?! S-ar putea să nu moară din prima, ba chiar să-i placă, să se simtă revigorat şi să roadă de acum încolo şi altele. Asta nu înseamnă că va trăi mulţi ani fericiţi mâncând doar pădureţe. Fiecare specie şi-a specializat metabolismul, în funcţie de ce substanţe folositoare îi aduce hrana. Ce vrea să însemne asta? Din momentul în care e înghiţită şi până când ajunge în celule, sub forma moleculelor de care vorbeam, mâncarea urmează o cale relativ specifică fiecărei specii.

Maţe lungi şi maţe fripte
Toate organismele au nevoie ca în ciclul lor metabolic să intre zaharuri, proteine şi grăsimi. Dar adesea în hrană nu apar toate. Metabolismul ia calea celui predominant, celelalte devenind secundare. Organismul scoate din mâncarea brută substanţele trebuincioase, pe care le foloseşte după o reţetă proprie.
Sigur că reţetele astea se mai repetă de la o specie la alta. Capra, vaca şi oaia mestecă tustrele iarbă, trăind fericite până la adânci bătrâneţi cu fânul din dotare. Se cheamă că sunt ierbivore. Deşi specii diferite, din cauză că se bucură toate la buruieni au anumite caracteristici asemănătoare. Baza alimentaţiei lor e celuloza, prin urmare au un foarte dezvoltat metabolism glucidic. Adică predomină acele reacţii chimice, acele enzime, care permit folosirea cu randament maxim a glucidelor din alimentaţie.
Un lup, un leu sau un tigru nu se vor mulţumi cu paie, nărăvind la friptură în sânge, că asta a fost reţeta aleasă de carnivore, la care proteinele au rolul de bază. Alte specii mănâncă de toate, de la spanac la friptane. Aşa, cam ca porcul. Aici intrăm şi noi, de asta nici nu ne-am permis să spunem animalelor cu asemenea obiceiuri culinare porcivore, ci omnivore.
Să luăm cazul peştilor, ca să vorbim aceeaşi limbă. Unii consumă doar alge şi buruieni de baltă. Se cheamă că sunt ierbivori. Aşa o sfântă era considerată de exemplu roşioara. Căutaţi-o la maţe şi veţi vedea ce lungime au. E greu să extragi substanţe nutritive din buruieni, hrana ingerată trebuind să parcurgă un drum lung pentru a putea fi stoarsă de nutrienţi. Nu există la roşioară stomac aşa cum îl ştim noi. Ficatul, pancreasul, fierea sunt la bietul peşte ca şi inexistente.
Alţi peşti pun gura doar pe carne. Nu cred că are cineva vreun dubiu că ştiuca nu ar fi carnivoră. Rezultatul? Maţe scurte, stomac gros, ficat cât roata şi o fiere să o spargi din prima. Crapul în schimb e omnivor. Metabolismul lui s-a adaptat perfect să folosească totul din mâncare, de la resturi vegetale la scoici grăsane ori proprii semeni. Deci, cam ca noi.
De la cap se strică burta
Simt cum se naşte o întrebare: cu ce minune de buruiană confundă roşioara rotativele, de se înghesuie aşa la tabla în mişcare? În cadrul aceleiaşi specii există portiţe de scăpare. Metabolismele secundare nu lipsesc cu totul, sunt doar foarte slab dezvoltate. Roşioara va găsi enzime să digere un peştişor amărât, pe care îl va putea păpa fără să moară. Dar nu îşi va face un obicei din asta, pentru că nu o lasă metabolismul. Neavând adaptări specifice şi nici cum folosi atâtea proteine înghiţite odată, va reveni de îndată la iarba ei de toate zilele. De asta nici lupul nu va muri de la un măr, aşa cum nu ne mor căţeii (carnivori!) din cauza legumelor cu care îi îndopăm câteodată.
O altă explicaţie ar fi că pe lângă nevoia roşioarei de proteine ar mai interveni ceva. I-am zice „curiozitate” sau „poftă”, dar nu suntem încă pregătiţi să recunoaştem la animale trăiri pe care le considerăm strict umane. Oricum, până când o roşioară-minune nu ne va face mărturisiri complete, nu vom şti niciodată adevărul.
Ce ştim cu siguranţă e că nouă „pofta” de la creier ni se trage. Se spune că gândim cu burta. Nu e mai puţin adevărat că mâncăm adesea cu ... capul. Nu mă credeţi? Bineeee!
Să ne închipuim că luăm în mână o lămâie. Din acelea mari, grăsune, galbene. Obligatoriu rece, de la frigider. Un cuţit ascuţit şi, harşt!, o tăiem pe din două. Stropi de zeamă acră şi rece ţâşnesc peste tot. Ce zemoasă e! Vedeţi cum se prelinge sucul, picătură după picătură? Să stoarcem acum o jumătate între buze. Ce bună, ce proaspătă şi acră!
Să nu-mi spuneţi acum că vi s-a umplut gura cu apă! Nici măcar nu am pus lămâi în poze, şi totuşi gura ni s-a strâns pungă. Dovadă că mâncarea nu trece mereu prin stomac. De altfel, e suficient să privim pe cineva cum înfulecă o friptură apetisantă, o prăjitură suculentă, pentru a băloşi imediat de poftă. Ce să mai zic când boarea ne inundă nările cu arome fine de grătare, în vreme ce noi muşcăm plictisiţi dintr-un coltuc de pită neagră. De-am fi legaţi la ochi şi cu doape în nas, simpla sfârâială a unui cotlet pe plită declanşează reacţii nebănuite: salivăm, ne chiorăie maţele, ba chiar şi în stomac simţim o gheară. Semn că, deşi nu am pus o îmbucătură pe limbă, creierul ne-a urnit măruntaiele, pregătindu-le de masă şi a declanşat – fără motiv palpabil – secreţia în tubul digestiv. Cu comandă de sus, suferim aceleaşi transformări, ca atunci când ne îmbuibăm. Chiar dacă nu ne atingem deloc de mâncare!
Deşi ne vine greu să credem, acelaşi lucru se întâmplă câteodată şi la peşti. Şi la ei foamea pleacă din creier, aşa puchinos şi stafidit cum e el. Mai mult, deşi rudimentare, simţurile lor nu au numai un rol decorativ, participând la căutarea hranei. Doar că importanţa lor în găsirea ei diferă de la o specie la alta. Şi la peşti, ca şi la noi, în vremurile de restrişte organismul consumă din depozite.
Nu ştiu ce s-ar întâmpla dacă am plimba prin faţa unui peşte o cină apetisantă şi nu l-am lăsa să o guste. Nu mi-a mărturisit până acum niciunul. Ştiu însă ce s-ar întâmpla dacă aş amărî un pescar lihnit, punându-l să adulmece o delicatesă pe care i-aş trage-o tot timpul de sub nas. Mă va spurca, mai mult sau mai puţin prieteneşte, apoi îi va trece, mulţumindu-se cu sandvişul lui scofâlcit. După un timp probabil că nu va mai muri de poftă. Poate cel mult de ulcer, dar asta e deja o altă poveste...