La ce trage lombago

Dragii moşului, vine o vârstă la care nu ne mai arde nici de cuceriri sentimentale, nici de aventuri amoroase. Poveştile cu driluri prelungi şi trofee de excepţie pălesc în faţa văicărelilor cu reumatisme parşive şi dureri crâncene de spate. Ba, îndrăznesc a spune, ultimele se lipesc de pescar ca solzul de peşte. Pescuitul, sport de cârcă
De câte ori nu s-a întâmplat să ne întoarcem de la pescuit cocoşaţi la propriu, cu spinarea frântă sub povara unor dureri insuportabile? Uneori pe nesimţite, alteori brusc, rezultatul a fost de fiecare dată acelaşi: ne-a durut în spate, mai exact acolo unde tradiţia populară ne-a înfipt şira spinării.
Contează prea puţin de la ce ni s-a tras. Că a fost motorul cu mulţi cai pe care ne-am cocoşit să-l cărăm singuri în braţe. Că am săltat mahuna peste ditamai digul, către canale neumblate cu ştiuci neprihănite. Că nu puteam pleca în excursie fără două-trei canistre cu benzină, pe care le-am tot plimbat din barcă pe mal şi de pe mal la loc în barcă. Că n-am ţinut cont de frigul de-afară şi am stat cu şalele dezgolite în bătaia vântului. Că ne-am proptit pur şi simplu şezutu-n barcă cât a fost ziulica de lungă, lansând năluci în neştire fără o pauză cât de scurtă. Nu mai contează - vina e oricum a noastră şi nu ne mai rămâne decât să tragem ponoasele.
Ca să nu le tragem degeaba şi să nu mai repetăm greşeala, trebuie să înţelegem că nu orice durere în spate este neapărat şi o durere de spate. Pe căi mai mult sau mai puţin obscure, organismul ne poate pune pe cocoaşă suferinţe ale unor organe situate la oarecare distanţă de locul pe care cu tandreţe îl alintăm „spinare”. Uneori, durerea e crâncenă şi îi acordăm maximă atenţie, cu toate că nu merită deranjul. Alteori e surdă şi abia perceptibilă, deşi semnalizează o afecţiune redutabilă. Aşadar, să vedem împreună când şi de ce ne doare în spate.

Osul, muşchiul şi cu nervul
Să spui că te doare spatele e la fel de clar şi de lămuritor precum te-ai lăuda că pescuitul nu mai are secrete pentru tine. Pe cât de complex e ultimul, cu stiluri şi chichiţe pentru fiecare specie în parte, pe atât de burduşit e spatele cu organe care mai de care mai nerăbdătoare să îl umple de dureri. De fapt, tot necazul pleacă de la sumedenia de nervi drumeţind pe aici către creier. Care nervi nu o iau haihui pe unde li se stârneşte lor entuziasmul, ci se grupează cuminţei de-o parte şi de alta a unui cordon gros de două degete – măduva spinării.
Pentru că ruperea măduvei ne-ar face oareşice probleme, mergând de la paralizia totală la decesul instantaneu, în funcţie de nivelul la care s-ar frânge, organismul i-a făcut culcuş într-un canal osos de o rezistenţă nemaiîntâlnită, în şira spinării. Ar fi fost însă greu să o închidă într-o ţeavă rigidă de os – ar fi însemnat să nu ne mai putem îndoi un centimetru şi am fi umblat ţepeni, cu băţul înfipt adânc taman în locul cu taxatoarea. Ca să fim mai flexibili, respectivul canal e format prin suprapunerea unor cărămizi solide, numite vertebre, unite între ele prin benzi elastice de o rezistenţă ieşită din comun. Împreună formează coloana vertebrală, o suprapunere de oase şi ligamente solide capabilă să asigure măduvei protecţie şi nouă o oarecare libertate de mişcare.
Inginereşte vorbind, suprapunerea de cărămizi osoase nu pare a favoriza prea mult mişcarea. Ar însemna ca la fiecare plecăciune pe care o facem spinarea să ne trosnească în uruit de oase frecându-se între ele. Numai că vertebrele nu se ating în mod normal niciodată! Între cărămizi, sub forma unor plăci numite discuri intervertebrale, organismul a aşternut un strat deloc subţire de mortar, dar nu unul oarecare, ci sub formă ... lichidă. Între fiecare dintre vertebrele noastre avem câte o punguţă cu gelatină specială, care acţionează ca amortizor şi rulment deopotrivă.
Mai e o problemă: cum să armezi coşcogea turnul din cărămizi, astfel încât acestea să nu fugă care încotro? Am văzut că vertebrele sunt îmbrăcate în ligamente rezistente. Nu sunt suficiente însă în faţa eforturilor extraordinare la care ne supunem de obicei coloana vertebrală. Pentru a solidariza suplimentar vertebrele, de la un capăt la altul al lor se întind două şiruri de muşchi puternici. Colac peste pupăză, nu avem o coloană vertebrală perfect dreaptă, oricât ne-am ţine noi cu nasul pe sus. Pentru că nu mergem de-a buşilea şi am renunţat să ne mai ţinem în mâini atunci cînd ne-am dat jos din copac, coloana ne este curbată cât se poate de evident din loc în loc, căpătând forma literei „S”.
Aşa se face că ne putem apleca şi roti trunchiul, fără a ne frânge la fiecare mişcare. Greutatea cumulată a sacului cu nadă de pe un umăr şi a motorului de barcă ţinut în cealaltă mână se transmite direct coloanei vertebrale şi, prin complicatul sistem de ligamente, muşchi şi oase, taman asupra discurilor intervertebrale. Existenţa lor explică şi de ce dimineaţa suntem mai ... înalţi! Pur şi simplu, supuse presiunilor care se exercită peste zi, fie şi numai dacă stăm în picioare sprijinind zidurile, discurile se „turtesc” până seara, revenind la grosimea normală în timp ce propietarul intră în lumea viselor. De asta e important să nu dormim în poziţii yoghine, cu coloana făcută fundă pe şapte perne or pe o saltea improprie.

Şi osul cleşte se făcu
Structura modulară mai conferă coloanei vertebrale încă un avantaj: permite intrarea şi ieşirea nervilor, altminteri deloc puţini, în şi dinspre măduvă. Sigur că nervii nu pot învinge în tărie osul. Ei nu vor străbate aşadar vertebrele, ci vor alege ca loc de promenadă spaţiul dintre ele, acolo unde sunt aşternute punguţele cu gelatină. Ei bine, de aici ni se trage tot necazul!
În mod normal vertebrele sunt suficient de depărtate între ele pentru ca nervii să nu le simtă apăsarea. La lovituri foarte puternice, când osul e bolnav, după căzături serioase cărămizile coloanei se pot fărâmiţa şi vertebrele ajung să prindă între ele nervii ca într-un cleşte. Se întâmplă mai rar şi de obicei ştim exact de la ce ni se trage.
Alteori nu este neapărat nevoie să primim un cotor de lansetă pe spinare ca să avem probleme cu coloana. Este suficientă o mişcare anapoda pentru a ne alege cu dureri crunte de spate. Am văzut că punguţele cu gelatină acţionează ca amortizor. Când ne aplecăm în faţă, gelatina se deplasează în spate şi invers. Dacă mişcarea e bruscă, punguţa în care este strânsă gelatina se sparge şi aceasta fuge aiurea, apăsând de obicei pe câte un nerv. Mai mult, spaţiul dintre vertebre se reduce şi nervul respectiv va fi strâns ca într-o menghină.
De cele mai multe ori nici măcar nu e nevoie să ne distrugem discurile intervertebrale. Din păcate, e şi situaţia cea mai frecvent întâlnită în cazul nostru: sunt suficiente două-trei ore de înţepenit în barcă într-o singură poziţie, cu trunchiul rotit sau aplecat de aceeaşi parte. Ori o singură mişcare brutală, prin care suprasolicităm muşchii situaţi de-o parte sau de alta a coloanei vertebrale. Supărarea lor înseamnă contracţie, muşchii se strâng spasmodic, cu dureri pe măsură, unde mai pui că pe partea respectivă vor apropia vertebrele una de alta, capsând şi mai tare nervii dintre ele.

La vale pe nerv durerea trecea
Putem avea probleme cu coloana de la gât până acolo unde ar fi trebuit să ne stea coada. De cele mai multe ori ne văietăm de şale pentru că la acest nivel sărmana îndură solicitarea maximă şi beneficiază de protecţia minimă. Ba, după ce că ne susţine la propriu în toate eforturile, trebuie să se mai opună şi osânzei pe care i-o atârnăm în faţă. O fi grăsimea mai uşoară ca apa, dar cum încă nu trăim în lacuri cu cât ne e mai făloasă burta, cu atât mai suferindă ne va fi coloana vertebrală.
Durerea apare de obicei ca un cuţit înfipt în muşchii spatelui, legată mai mereu de un efort puternic sau de o mişcare bruscă. Uneori se poate întâmpla să ne „înţepenească spinarea” - nu ne mai putem îndrepta de spate, fără ajutor din afară. E un semn de gravitate şi de discuri paradite. Alteori simţim că spatele se „întăreşte”, practic muşchii situaţi de-a lungul coloanei vertebrale se contractă dincolo de voinţa noastră.
Mai rar, dar şi cel mai grav totodată, e când simţim că durerea o ia binişor pe un picior la vale. Dacă membrul cu pricina începe să amorţească sau să doară în lungul lui, atunci ne-am ales cu o frumuseţe de „sciatică”. Îi zicem aşa pentru că ne vine mai uşor decât păsărescul „sciatalgie”, adică durere de sciatic. Care la mama lui este cel mai lung şi mai zdravăn dintre toţi nervii noştri. Pleacă din coloană cam pe unde ne punem mâna în şold când ne răţoim la nevastă şi bate până hăt în talpă, indiferent de lungimea membrelor din dotare. E suficient ca un disc intervertebral să se rupă şi gelatina din el să-i apese nervului rădăcina pentru ca durerea să nu ne mai dea pace o bună perioadă de timp.
Tot ce nu ne omoară...
... ar trebui să ne întărească. Nu e cazul durerilor de coloană! Cele mai multe dintre ele sunt banale, trec în aproximativ zece zile de tratament cu supozitoare, buline şi alifii de dat pe spate. Odată scăpaţi de belea, vom şti cu siguranţă să ne păzim la pescuitul următor. Dar ce te faci când durerea nu cedează, când piciorul amorţeşte în continuare şi mersul e tot mai nesigur? Cu cât rădăcina sciaticului e mai mult timp comprimată şi cu cât discul herniat apasă mai tare asupra ei, cu atât nervul va fi în suferinţă mai mare.
Dacă antiinflamatoarele pe care le-am luat două săptămâni cu pumnul nu ne-au ajutat defel, e timpul să ajungem la un specialist, care să scoată rapid gelatina fugită aiurea prin coloană. Altfel nervul începe să moară, odată cu el şi muşchii piciorului respectiv, care în timp se va subţia vizibil. Cu cât vom amâna mai mult, cu atât vom ajunge mai degrabă să executăm frecţii unui picior de lemn, într-un sens cât se poate de propriu din păcate.
Nu orice junghi care ne pocneşte în spate când ne e pescuitul mai drag exprimă neapărat o suferinţă a coloanei vertebrale sau a muşchilor de lângă ea. La fel de crunte ni se pot părea durerile ajunse aici de la alte organe. Stomacul, bunăoară, poate da o suferinţă la fel de păcătoasă când începe să capete găuri pe faţa lui posterioară. La fel de parşiv poate fi un pancreas inflamat, ca să nu mai vorbim de o pneumonie care se respectă. Dureri de şale ne dau rinichii colecţionari de pietricele, mai ales dacă i-am zgâlţâit trecând cu maşina prin şleauri şi hârtoape. Fiecare durere are însă rostul ei şi până una alta sunt oameni împătimiţi care cu asta se ocupă. Să nu ezităm să le dăm bineţe înainte ca durerile noastre să dispară din lume odată cu noi!