Nada din chirpici

Pescuitul în ape cu un curent susţinut, aşa cum este Dunărea sau râurile mare în porţiunile lor terminale, pune probleme în ceea ce priveşte nădirea. În curent nada este rapid spălată şi deplasată în aval ceea ce determină şi peştii să se deplaseze în aceeaşi direcţie. Ori pescarului odată instalat îi este destul de greu să se mute în josul râului la intervale regulate de timp, ca să menţină contactul cu cârdul de peşti care se hrăneşte cu nada. Tehnici de nădire pe Dunăre

Pentru a evita sau limita deplasarea particulelor de nadă sub acţiunea curentului există diferite metode. Fie pescarul va nădi mai în amonte, la o distanţă care depinde de viteza curentului, fie va folosi în nadă o cantitate mare de pământ lutos care are rolul să fixeze nada la locul lansării şi, desfăcându-se lent să „dea drumul” la nadă încetul cu încetul. Pentru o partidă de pescuit de câteva ore astfel de metode sunt eficiente. Ce ne facem însă atunci când vrem să pescuim câteva zile la rând în acelaşi loc, acolo unde ne instalăm o tabără de campare pe malul râului. Pe Dunăre pescarii nădesc îndeobşte cu boabe de porumb, pentru că acestea, ca orice fel de boabe în general, au capacitatea să ţină peştele mai mult timp pe locul nădit şi reprezintă o nadă ieftină şi eficientă. Însă datorită formei lor rotunjite şi greutăţii lor reduse boabele de porumb, şi în general orice fel de boabe sunt deplasate permanent de curentul apei. Chiar în locurile cu un curent mai redus: meandre, locuri cu structuri subacvatice, deplasarea boabelor este permanentă, chiar dacă se produce cu o viteză mai mică. În ape adânci de 4-8 m, aşa cum sunt cele de la Dunăre, trebuie ţinut cont de faptul că boabele lansate la locul de pescuit vor atinge substratul apei la 2-3 distanţă de locul în care au fost lansate şi se vor deplasa permanent sub acţiunea curentului apei. Pescarii localnici previn aceste probleme amestecând boabe de porumb cu pământ lutos, luat din mal, cu care formează nişte bulgări, pe care îi aruncă la locul de pescuit, din timp în timp, înaintea partidei de pescuit. Există însă o variantă şi mai bună.

Reţetă (nadă) beton
Nada nu are o reţetă bătută în cuie ci poate conţine o multitudine de componente, în funcţie de posibilităţi şi de dorinţa pescarului. Ceea ce contează este calitatea pământului ce urmează a fi folosit şi proporţia între acesta şi nada vegetală. Pentru pregătirea nadei de Dunăre, sau apă curgătoare mare putem utiliza orice fel de boabe şi seminţe (porumb, grâu, cânepă, orez, năut, in, mei, orz, ovăz, mazăre şi lista poate continua) de asemenea pâine uscată, şrot de floarea soarelui, pelete, paste făinoase, biscuiţi, cuş-cuş. Resturile de pâine uscată le putem colecta din timp, sau le procurăm de la unele brutării, care vând pâine uscată la sac. O combinaţie de mai multe boabe şi seminţe nu poate decât să fie mai atractivă pentru peşti. Pâinea uscată se ţine la înmuiat câteva ore după care se scurge apa şi se sitează bucăţile de pâine pline de apă printr-o sită cu ochiul mare. Boabele, seminţele şi eventual pastele făinoase se fierb separat. Pentru liantul care va lega toate aceste componente de nădire vom căuta un pământ lutos sau argilos. Cei care campează pe malul Dunării pot folosi pământ obţinut din mal, care are avantajul că este deja clisos, însă trebuie avut grijă ca pământul ales să nu fie prea nisipos. Pământul se va mărunţi, eventual se poate chiar sita, dar dacă este lutos această procedură este mai dificilă. Cu cât pământul va fi mai omogen, componentele de nădire se vor amesteca mai bine iar „cărămida” de nădire va rezista mai mult timp. Odată omogenizat pământul el se amestecă cu componentele de nădire, descrise mai sus într-o proporţie de 5:1 până la 10:1 (zece părţi pământ la o parte nadă), proporţie care depinde de viteza curentului la locul ales pentru pescuit.

Forme de nădire
Pământul şi cu componentele de nădire se vor amesteca fie într-un recipient mare de nădire (bac mare sau lighean) sau, dacă există posibilitatea, chiar într-o roabă cu ajutorul unei lopeţi! Trebuie să ţinem cont de faptul că pregătim nadă pentru câteva zile, de obicei pentru mai mulţi pescari şi pentru un râu mare, cu un curent susţinut, iar raportul mare de pământ creşte mult cantitatea de amestec de nădire. Este nevoie de ceva efort pentru o omogenizare bună, mai ales dacă pământul nu a fost sitat în prealabil, dar este o etapă absolut esenţială, pentru că de gradul de omogenizare între componente depinde rezistenţa nadei la acţiunea curentului. Dacă este nevoie amestecul se va mai umecta ca să se lege bine amestecul, pământul jucând rolul liantului, cu atenţie pentru a nu transforma conţinutul în noroi. Pentru umectare este de preferat să folosim chiar apa în care au fiert boabele şi seminţele (în special cea de la cânepa şi porumb care este foarte aromată). După o omogenizare cât mai bună a amestecului de pământ şi componente de nădire se alege un recipient de plastic, de formă rectangulară, plată, cu volum de 1,5-2 litri (se poate utiliza un recipient gol de îngheţată). Recipientul se umple cu amestecul de nădire şi vom avea grijă să tasăm şi să batem bine pentru a obţine un amestec cât mai compact în recipient. Forma se răstoarnă (prin lovirea fundului şi a lateralelor cutiei, pe o scândură, sau direct pe pământ şi se lasă la uscat 1,5-2 zile în plin soare. În condiţii particulare (caniculă similară verii acestui an) putem avea surpriza ca operaţiunea de uscare să se încheie chiar după numai câteva ore de arşiţă). Obţinem un soi de cărămizi de chirpici, extrem de eficiente la pescuitul în ape cu un curent puternic.


Lansarea la apă
Vom avea grijă ca pe parcursul zilei să mutăm „cărămizile” puse la uscat astfel încât ele să se afle în soare pe toată durata zilei. Pentru o partidă de pescuit de câteva zile avem nevoie de 20-30 „cărămizi”. Odată uscate acestea sunt rigide, destul de friabile, şi se vor lansa la locul de pescuit ales, câte 3 - 4 o dată. Nu contează că boabele şi seminţele se ususcă şi ele odată cu pământul pentru că ajunse în apă ele se vor rehidrata rapid. Dacă pescuim la distanţă mică de mal, pe Dunăre în locuri cu un curent puternic şi mal abrupt putem lansa cărămizile direct de pe mal la distanţe ce nu depăşesc 6-7 m. Este nevoie de precizie pentru a nu nădi aiurea şi a dispersa peştii. Însă cel mai bine este să le plasăm direct din barcă, eventual chiar sub pragul detectat, cu câţiva metri în amonte de locul ales pentru pescuit. Trebuie să ţinem cont de faptul că de la locul lansării şi până ajunge pe substrat cărămida va parcurge în aval o distanţă de 1-1,5 m, funcţie de viteza curentului şi de adâncimea apei, dar odată ajunsă pe substrat ea nu va mai putea fi deplasată de forţa curentului. Sub acţiunea curentului „cărămizile” se vor desface, încetul cu încetul, bucăţele de pământ şi componente de nadă formând în aval o dâră pe care vor urca peştii. Odată nada descoperită chiar şi peştii pot ajuta la desfacerea componentelor de nadă, însă trebuie remarcat că nada astfel omogenizată, compactată şi uscată rezistă ore întregi, chiar în curent puternic înainte de a se desface complet. Se va repeta nădirea de 2-3 ori pe zi, în funcţie de prezenţa şi frecvenţa peştilor în zona nădită, şi de rezultatele pescuitului. Astfel de zone nădite cu „cărămizi” concentrează populaţiile piscicole pentru zile sau chiar săptămâni întregi. Evident întâi vor răspunde cârdurile de batcă şi plătică, şi ulterior, datorită agitaţiei de la locul de hrănire, vor veni şi caraşii şi crapii, dar şi mrenele, scobarii şi alte ciprinide.

Succesul concentrării peştilor la locul de pescuit este garantat (dacă peştii sunt în zonă şi au chef să mănânce).

Putem astfel cu mijloace la îndemâna oricui, cu un efort financiar minim şi cu ceva efort fizic să ne asigurăm de concentrarea peştilor la locul de pescuit. În 2-3 ore de muncă ne putem asigura nada pentru întreaga săptămână. Celor deranjaţi de timpul destul de îndelungat de uscare a „cărămizilor” (1,5-2 zile) şi care ar putea încerca să reducă această aşteptare încercând să forţeze uscarea lor cu ajutorul focului le dau un sfat: lăsaţi „cărămizile” să se ususce natural. Uscarea lor lângă foc, sau chiar în cuptor le va transforma în adevărate cărămizi, imposibil de desfăcut de către curent şi peşti, şi deci mai utile în construcţii decât la pescuit.

Evident nu avem nici un interes să utilizăm astfel de metode de nădire în ape stătătoare, ele fiind perfect adaptate pentru pescuitul în curent, la adâncime mai mică sau mai mare şi ideale la pescuitul în Dunăre.

Cred că nu mai trebuie explicate avantajele unei nade care rămâne „fixată” la locul de pescuit zile întregi menţinând populaţia piscicolă în vadul nădit.