Patimile Deltei

Se pare că problema pescuitului comercial în Delta Dunării agită mereu spiritele iar orice încercare de a aduce restricţii, mai mari sau mai mici, sau chiar o nouă abordare a problemei generează valuri de mare îngrijorare pentru soarta localnicilor, în special din partea firmelor de pescuit, care au grijă să agite spiritele în Deltă doar din dragoste faţă de clasa muncitoare, nu-i aşa?! “Ce vor mai face bieţii pescari localnici?!”, se lamentau cei implicaţi serios în afacerea peştelui, alături de proprietarii de cherhanale. Niciodată, însă, nu se plângeau de ce vor face ei, marii profitori…
Sigur că măsurile restrictive dure împotriva pescuitului localnicilor nu vor rezolva problema şi că peştii nu vor fi nici mai mulţi, nici mai mari, în urma acestor acţiuni, pentru că este foarte greu să controlezi eficient pescuitul în rândul unei populaţii disperate şi sărace. Măsurile restrictive, chiar îndreptăţite, vor fi resimţite mai mult ca opresive şi vor revigora, ca pe timpul comunismului, mentalitatea că a fura de la stat nu e ceva condamnabil, ci un fel de „haiducie” împotriva puterii opresoare.

Rezervaţia cu plase
O iniţiativă de oprire pe câţiva ani a pescuitului comercial, ca aceea încercată în urmă cu ceva timp, era foarte probabil îndreptăţită, dar a fost blocată, zic eu, de cei care au cel mai mult de câştigat din afacerile cu peşte. Aceştia au ştiut să strângă rândurile, să-şi mobilizeze aliaţii politici şi, mai ales, să se folosească de neliniştea localnicilor, pentru a-i stârni împotriva oricărei iniţiative venite din partea unui stat în care nu mai aveau încredere, stat care, cu doar câţiva ani în urmă, îi transformase în “iobagii” marilor concesionari asupra locurilor de pescuit din RBDD. Nu e exclus ca această iniţiativă să fi căzut tocmai pentru că populaţia locală nu a fost amănunţit informată în prealabil, pentru că nu a existat o campanie sinceră de discutare a cauzelor care au generat impasul în care ne aflăm şi a scopurilor urmărite de reglementările propuse, care nici măcar nu erau în defavoarea localnicilor.
Am mai publicat acum câţiva ani în această revistă câteva consideraţii despre declinul populaţiilor de peşti din Delta Dunării şi am sugerat care ar putea fi cele mai probabile cauze, în special cele provocate de activităţile din zonă, fără să insist asupra poluării apelor Dunării, care e o problemă europeană ce nu poate fi rezolvată doar prin măsuri locale.

Biosferă, biosferă dar să ştim şi noi
Voi sintetiza în câteva rânduri ceea ce se consideră a fi determinant pe plan naţional/local în declinul populaţiilor de peşti cu valoare economică din Delta Dunării:
Îndiguirile luncilor inundabile din amonte, de-a lungul întregului parcurs al Dunării, dar mai ales îndiguirea marilor insule dintre Călăraşi şi Brăila, precum şi desecarea zonei fostelor lacuri ale avant-deltei, de la Crapina până la Isaccea, au un rol foarte important.
Scoaterea din circuitul natural, în timpul comunismului, a aproximativ 100.000 de hectare din suprafaţa deltei, prin îndiguiri, desecări pentru transformarea terenului fie în poldere agricole sau silvice, fie în ferme piscicole. Dintre acestea, până la această oră, deşi au trecut 18 ani de la căderea comunismului, mai puţin de 10.000 de hectare au fost renaturate, existând premise ca doar alte 5.000 de hectare să fie renaturate, rămânând deci încă 85.000 de hectare a căror soartă este indecisă şi azi din cauza concesionării pripite de acum câţiva ani.
Pescuitul comercial excesiv, extinderea pescuitului cu setci, în dauna celui tradiţional cu vârşe, alături de braconajul sălbatic prin pescuitul electric şi cu setci monofilament constituie cauze majore ale declinului pe care îl observăm.
De la început se poate vedea că pentru rezolvarea primelor două probleme din cele enumerate mai sus este nevoie de un interes aparte al guvernului, al autorităţilor statului de la toate nivelurile, de voinţă politică fermă, de sume uriaşe de bani accesate, probabil, şi din fondurile Comunităţii Europene.

Potopul fără peşte
Cea de-a treia problemă rămasă este una de uzură zilnică cu puternice implicaţii economice, sociale şi - de ce să n-o recunoaştem? - etice din partea localnicilor, a investitorilor şi a vizitatorilor, având ca rezultat deprecierea rapidă a resurselor naturale. Marii antreprenori şi oamenii locului ar fi trebuit să înţeleagă că rolul lor nu este doar unul economic, bazat pe principiul rentabilităţii imediate, echivalent aici cu dictonul “După mine, potopul!”, ci şi unul de implicare activă în susţinerea unei strategii pe termen lung. Dar trebuie totodată să spunem că unele guvernări, deşi clamau a fi social-democrate, au adoptat o politică de dispreţ faţă de localnici, punând toate resursele în mâna câtorva „clienţi” politici, iar pe localnicii pescari transformându-i în iobagi pe lacurile şi gârlele concesionate de aceştia, latifundiarii, care asigurau, vezi Doamne, un management corespunzător regenerării şi exploatării raţionale a resurselor naturale. Frumoase vorbe în limba de lemn ecologic în spatele cărora unii au început să prindă seu, rotunjimi financiare iraţionale, iar ceilalţi să înţeleagă că nu s-a prea schimbat nimic faţă de trecut şi că e timpul să se trezească şi ei ca să se descurce, ocolind legea “în dulcele stil clasic”, aşa cum au făcut-o şi în timpul comunismului. Astfel, s-au conectat la noutăţile din Rusia şi au început pescuitul cu setci monofilament, iar unii dintre cei tineri au descoperit şi ei cum te poţi îmbogăţi peste noapte şi au început să pescuiască noaptea (însă cu curent electric) la somn şi la crap. Din folclorul local au răsărit poveşti cum că prindeau uneori sute de kilograme, numai peşte mare de calitate, somni şi crapi, adunaţi la locurile de iernat, pe care - cine alţii? - “asiguratorii managementului corespunzător al exploatării raţionale a resurselor” se grăbeau să-l cumpere şi uite aşa, o mână spală pe alta…

Eroul braconier
Dacă sub actuala guvernare latifundiarilor li s-a mai scurtat din nas, localnicilor va fi greu să li se înlăture năravurile recent dobândite, asociate unui mod atât de lejer şi profitabil de „a munci” …
Mulţi se înşeală, imaginându-şi că administraţia sau agenţii ecologişti ar putea împiedica aceste ilegalităţi, uitând că ele se petrec noaptea târziu în locuri izolate şi că braconierii cei mai mulţi sunt localnici, foarte buni cunoscători ai locurilor, că au deja bărci cu super-motoare, iar în caz de urmărire aruncă toate corpurile delicte în apă, devenind curaţi ca lacrima. Agenţii pot limita oarecum acest flagel dar, dacă întreaga comunitate nu ia atitudine împotriva lui, el va continua cu efecte dezastruoase pe termen lung. Credem că ar trebui introduse în toate şcolile din rezervaţie şi din imediata ei vecinătate ore speciale obligatorii în care să li se explice elevilor, începând de la cele mai mici clase, despre pericolul pe care îl reprezintă aceste tipuri de pescuit şi de ce întreaga comunitate trebuie să ia atitudine împotriva lui. Pentru că deja, pe alocuri, elevii, tinerii îi consideră exemple demne de urmat pe aceşti braconieri care “au reuşit în viaţă”, au ambarcaţiuni deosebite şi le merge deosebit de bine…
Activităţile educative desfăşurate ocazional în şcoli de reprezentanţi ai rezervaţiei şi ai unor organizaţii de mediu sunt bine-venite, dar nu suficiente. Orele de educaţie pentru mediu, adaptate foarte concret la nivelul fiecărei clase de vârstă, cu referiri clare, fără echivoc, la situaţia rezervaţiei trebuie să facă parte din programa obligatorie de studiu a acestor şcoli din RBDD, iar educatorii să le acorde o importanţă specială, nu una marginală, cum se întâmplă azi. Statul ar trebui să se implice în programe şi proiecte concrete în localităţile Deltei, pentru a ajuta unii localnici să se reorienteze spre un turism în armonie cu frumuseţea naturii, slăbind presiunea asupra resursei piscicole, considerată de foarte mulţi localnici ca singura resursă serioasă de supravieţuire.

Somotei fără mujdei
Nu mă pot opri să nu observ că pe toboganul “după mine, potopul!” se lasă duşi şi numeroşi pescari sportivi. Dacă unii, sub presiunea sărăciei, dezvoltă un sindrom al lăcomiei la pescuit care, într-un fel, ar fi cât de cât de tolerat (“Bogatul nu crede săracului în ce nevoi se zbate, iar eu bănuiesc că un mare procent dintre cei catalogaţi ca pescari sportivi practică încă şi azi pescuitul de foame”, cum spunea cu ironie regretatul nostru amic Costel Dumitriu), totuşi, ceea ce nelinişteşte este lăcomia „bogaţilor”, a acelor care nu ar avea nevoie de resurse suplimentare de trai din practicarea unui hobby şi care totuşi nu se pot opri… Am citit, parcă în numărul trecut al revistei, cum până şi un reprezentant al Ministerului Mediului din Canada a fost prins că oprise cu mult peste cota admisă de păstrăvi, dar acolo, acest fapt, pe lângă o amendă considerabilă, l-a plătit şi cu demiterea din funcţie.

Să ne întoarcem însă la noi, cu unele exemplificări mai concrete. Acum doi ani, după inundaţii, în Deltă a fost un an deosebit de bun la pescuit. De-a lungul canalelor şi în Dunăre se prindea bine peşte, iar în unele locuri aproape în exclusivitate somotel, până la jumătate de kilogram, rareori mai mare. Undiţari din localităţile Deltei, din Tulcea, dar şi mulţi veniţi din ţară au început pescuitul, nici într-un caz sportiv. Unii au prins cu sacii puietul de somn, cei veniţi de departe îl sărau, localnicii, deşi îşi burduşiseră congelatoarele, continuau să vină la pescuit şi să ofere prada turiştilor. Dacă reuşeai să te eliberezi de sub spectrul lăcomiei iniţiale, vedeai că, de fapt, omorai un somotel care în doi ani ar fi putut ajunge peşte adevărat. Şi totul doar pentru o infimă cantitate de carne, pentru că săracii somotei erau mai mult cap şi coadă decât carne. S-au luptat agenţii cu lăcomia turiştilor şi a localnicilor, lăcomie care părea fără sfârşit. O orbire parcă îi stăpânea şi nu se puteau opri să înţeleagă ce crimă făceau.


Să nu ucizi
La somn, la crap şi la ştiucă mai ales, nu în fiecare an există bune condiţii de reproducere. Aceste condiţii excepţionale apar o dată la trei-patru ani şi ele ar trebui să compenseze acei ani în care n-au fost condiţii prielnice de reproducere. Cei care pescuiesc la ştiucă ştiu asta mai bine. Populaţia ştiucii este explozivă în unii ani, ca apoi să scadă surprinzător în anul sau anii următori. Şi ce se întâmplă când este ştiucă multă, mârliţă în special? Âncepe măcelul, lăcomia fără sfârşit…O fi ceva atavic în noi dacă nici măcar acei care au de toate din belşug nu i se pot împotrivi. Poate că în unele cazuri, când nu cade ştiuca, ai avea o justificare cât de cât, împotriva legii, să iei câteva mârliţe, de poftă…, dar când razi totul cu inconştienţă cum mai poţi s-o numeşti?! Am văzut persoane, de la care nu m-aş fi aşteptat, cum nu aveau milă de mârliţele sub măsură şi care în alte ocazii susţineau sus şi tare că nu mai există ştiucă din cauza supra-pescuitului comercial. Se ştie însă că şi cu lanseta se poate face pagubă mare în ştiucă. Nu întâmplător, atunci când era ştiucă multă, unii pescari profesionişti mai tineri lăsau setca şi luau lanseta în mână.

Nu e greu de înţeles că pentru practicarea unui hobby adevărat, care să nu urmărească un câştig material, e nevoie să existe o clasă de mijloc consolidată, având o anume educaţie şi un respect cât de cât faţă de norme. De aceea ne vedem azi datori să manifestăm o oarecare îngăduinţă faţă de cei care, din motive obiective, nu pot depăşi presiunea unei vieţi prea strâmtorate, deşi chiar şi în cazul acestora, măcar o urmă de bună-intenţie ar trebui sesizată. Ori ceea ce vedem nu este decât imperiul bunului-plac…Nu mă îngrijorează azi atât de mult, repet, lăcomia şi lipsa de fairplay la pescuit a unui amator nevoiaş, căruia nu belşugul de acasă îi dictează să nu aibă milă, cât faptul că mulţi care n-au scuza sărăciei se comportă cu aceeaşi sălbăticie în teren.

Dor de ştiucă
În multe locuri din Deltă, 2007 nu a fost un an prea bun pentru ştiucă şi absolut toţi, fie pescari profesionişti, fie localnici, fie nevoiaşi dornici de o sursă suplimentară de venit, fie bogaţi prea lacomi, fie pescari amatori adevăraţi se plângeau de lipsa ştiucii, învinuind pentru aceasta poluarea, braconajul, chiar Guvernul şi orice altceva, în afară de comportamentul nostru la pescuitul prea bogat din 2006, când cei mai mulţi au mers pe principiul “Să n-ai milă!„ şi au pus în tolbă tot ce le-a ieşit în cale. Şi le-a ieşit mult mai mult decât era necesar şi decât puteau duce…
Un prilej de meditaţie ar fi ideea că pentru a putea schimba în bine ceva la care luăm parte trebuie să începem prin a ne schimba pe noi înşine…